Libertatea mea are miros de Mare

Am fost privilegiata, am crescut intr-o familie in care vacantele au fost la loc de cinste. Vara de vara, an de an, ne-am construit amintiri impreuna.

Imi amintesc masina lui tata, Dacia 1300. Alba, cu numar impar: 2979, canistra metalica pentru benzina. Cand plecam in vacante biata Dacie era cocosata de bagaje!

Imi amintesc si casetofonul marca ITT, caruia i se puneau baterii ca sa avem muzica in masina. Casetele audio BASF, hlizelile noastre de pe drum, somnul meu din masina- pe bancheta din spate, cu capul pe sora-mea (deh, eram mezina)

Am haladuit in multe locuri din tara asta cu ai mei, am amintiri care-mi sunt tare dragi si lipite de suflet. Poate ca de atunci, poate ca din copilaria asta plimbata, mi se trage focul din talpi si dorul de duca si dragostea pentru calatorii.

Ne-a purtat Daciana (cum ii spunea tata) de-a lungul si de-a latul Romaniei. Borsec, Olanesti, Sangeorz Bai, Sibiu, Arad, Piatra Neamt- sunt doar cateva dintre destinatiile pe care mi le aduc aminte. 

Sau marea, nelipsita mare, cu Eforie, Mamaia sau Constanta. 

Imi amintesc si vacantele din Dobrogea (aveau ai mei niste prieteni tare faini, o familie mixta: el bulgar, ea grecoaica), trecerile cu bac-ul peste Dunare, de la Braila catre Tulcea. Imi amintesc si vacantele la bunici, intr-un sat de munte din Valcea.

Dar prima mea vacanta, prima pe care mi-o amintesc, este de la mare. Cu cortul, intr-un camping din Mamaia Nord, undeva aproape de Navodari.

Nu ma prind nici la ora actuala pe unde era, uneori am senzatia ca este actualul Camping S, dar n-as baga mana in foc, caci totul este---desigur!!!- extrem, extrem de schimbat…

Aveau ai mei un ditamai cortul, din ala in care intrai fara sa te apleci (adica si tata, la cei 1,84m ai lui), cu doua incaperi si un “hol”. Cu o veranda mare in fata, care ne oferea umbra cand doream umbra. Ce-a fost spectaculos in vacanta aceea (si in toate care au mai fost cu cortul) fata de oricare alta vacanta? De dimineata pana seara stateam in slip, pe plaja, prin apa, prin camping si abia seara trageam un tricou si niste pantaloni pe mine. Ma umpleam de atata soare si de atata lumina, pe piele si in suflet, cat sa ma tina pana la vara viitoare.

La cort viata curgea lin, fara nicio apasare, fara niciun stres, fara ceas, fara ore exacte. Era o stare de libertate si de relaxare, de care nu prea aveam parte in restul timpului. Era o atmosfera atat de deschisa intre oamenii aceia din camping. Era mult ras, caldura, apropieri. Prieteniile se legau rapid, atat intre copii cat si intre adulti.

Ne strangeam o liota de copii si, pe toata durata sederii, ne jucam impreuna. Cand pleca vreunul dintre noi, ne promiteam ca ne vom vedea, ca ne vom scrie (cei care stiau sa scrie). Ne dadeam intanire anul viitor in acelasi loc, chit ca uitam in cateva luni de intalnirea promisa.

Stateam pe plaja cat era ziua de lunga. Zaceam pe nisip, jucam volei, badminthon, ma balaceam pana nu mai puteam. Seara stateam la povesti fie pe plaja, fie pe langa cort.

La intrarea in camping era un chiosc de unde puteai cumpara vederi. Da, acelea cu “Salutari de pe litoral”, clasicele vederi, pozele cu plaja, un hotel, un camping si cam atat. Cumparam mereu cateva si le trimiteam prietenilor ramasi acasa, in Braila. Vederile ajungeau cu mult dupa ce ajungeam eu inapoi acasa. Deh, asa era cu posta pe atunci. Dar eu tot trimiteam prietenilor. Mi-era dor de ei, regretam putin ca nu impart povestea de mare si cu ei, dar stiam ca ne vom revedea si ca vom avea o multime de lucruri sa ne spunem.

Tot la intrarea in camping era receptia. Locul unde soseau toti cei care doreau sa se cazeze acolo. Aici mergeam sa admiram masinile si rulotele “strainilor”. Caci veneau multi nemti (RDG,desigur), polonezi, cehi. Atunci am vazut prima oara in viata mea suporti de biciclete, habar nu aveam ca exista.

Ambarcatiuni prinse de masini, placi de surf, tot felul de obiecte pe care le vedeam doar in revistele “din afara”. O lume care mie mi-era accesibila doar in Neckermanuri, mi se dezvaluia in realitate. O realitate extrem de diferita de a noastra. Desi eram foarte mica, percepeam diferenta.

Dreptul la vacanta il aveam toti, eram egali, teoretic. Practic, fiecare si-o petrecea dupa posibilitati.
Cu toate acestea nici nu imi puteam imagina vacanta mai frumoasa decat perfecta mea vacanta.

Totul a avut un farmec aparte in acele zile. Senzatia aceea de libertate maxima a ramas de neuitat! 
Senzatie dupa care am tanjit apoi ani de zile si pe care, greu si tarziu, am regasit-o. La aproximativ  20 de ani distanta, in Vama Veche a anilor 97-98. 

De-a lungul anilor, vacanta la mare a ramas in topul preferintelor mele. Este locul unde am fost cel mai aproape de ai mei, este locul care m-a invatat cele mai mari libertati.

Ma uit la ce vasta este oferta pentru vacanta cu Christian Tour. Si ma tenteaza multe. Caci astazi, devenita mama, am mare grija sa ii creez eu amintiri copilului meu.

Pentru ca stiu cat conteaza. Pentru ca am fost norocoasa sa am multe amintiri din vacantele cu ai mei. Pentru ca, atunci cand crestem si ne desprindem de parinti ori cand ei nu mai sunt deloc cu noi pe pamant, ele, amintirile acestea, sunt ceea ce raman. Un hohot de ras si vocea mamei, inotul umar langa umar cu tata, mirosul de sarat, rasariturile, nisipul lipit de piele, parul sarmos… toate, absolut toate, imi sunt lipite de inima. Si ma intorc catre ele de cate ori mi-e dor si cui i-as spune nu mai este alaturi.

Asadar sunt o mare sustinatoare a dreptului la vacanta si ma bucur sa aflu ca si Christian Tour sustine Dreptul la vacanta

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 1: CHRISTIAN TOUR susține DREPTUL LA VACANȚĂ

Ieri fiica, azi mama. Intotdeauna femeie!

Draga Mama, sa stii ce de 8 Martie as fi vrut sa te imbratisez strans-strans-strans, sa iti spun multumesc, sa iti spun la multi ani si sa-ti ofer un mare buchet de flori.

L-as fi ales pe acesta, pentru ca stiu cat iti placea liliacul

Imi si imaginez cum tu mi-ai fi spus, ca de fiecare data:

-  Vai, mai bine iti pastrai banii sau iti cumparai ceva pentru tine in loc sa-i dai pe flori pentru mine..

...pentru ca asa erai tu, intotdeauna erau ceilalti mai importanti decat tine.

Numai ca nu m-as fi lasat pacalita, as fi stiut ca te bucura buchetul primit.. Luminita aceea, care ti se aprindea in ochi cand primeai buchetul, te-ar fi tradat. Caci te bucurai mereu cand primeai flori, cu sau fara ocazie speciala. 

Si apoi as fi cautat in el ca sa gasesc florile cu 3 sau cu 5 petale, sa imi pun dorinte pe ele si sa mi le pun in san cu speranta ca mi se vor indeplini dorintele. Exact asa cum faceam cand eram mica. (Ti-aduci aminte, nu-i asa?)

Si sa mai stii ca, de 8 Martie, cand nepotul tau si fiul meu, mi-a daruit flori si o felicitare facuta de el la gradi, mi-am amintit de tine si de mine, cand eram de varsta lui...Cand abia invatasem sa scriu si eram plina de emotii in momentul in care iti dadeam felicitarea facuta de mine..

Pe vremea copilariei mele si a tineretii tale, nu exista florărie online. Nu se faceau livrări flori, dar ma descurcam eu cumva. Mergeam in piata, unde sigur gaseam o precupeata simpatica si vorbareata, de la care sa iti cumpar flori.

Mult mai simplu ar fi astazi, cand poti intra pe internet, dai o cautare rapida dupa flori online, gasesti florarie cu livrare si trimiti buchetul cui doresti tu! Cand doresti tu! In orice loc ar fi!

As vrea sa stii, Mama,ca mi-e dor de tine.. 

As vrea sa stii ca sunt bine!

Ca am in jurul meu oameni frumosi, am prietene si prieteni tare faini. Am prietene pe care le pretuiesc si care imi sunt dragi si carora le sunt draga. Am prietene foarte misto, Mama! Care tin case, care duc pe umerii lor- aparent fragili- responsabilitati mari, care merg la joburi solicitante sau stau acasa sa creasca copii--si acesta este alt job solicitant. Care stiu sa rada si sa se bucure, care stiu sa viseze inalt si departe. Care mai au doza aceea de nebunie frumoasa.... doza aceea de "nebunie", care arata ca esti inca tanar pe dianuntru oricati ani ai avea.

Si radem mult impreuna. Le sun des, le vad de cate ori apuc. Stam la povesti, ne hlizim, facem glume. Am facut multe tampenii impreuna..asa, cat suntem noi de femei de peste 40 de ani. Nici nu ti-ar veni sa crezi, daca ai fi langa mine si ti-as povesti (si stii ca-ti povesteam toate cele si te socai..si te schimbai la fata, Mama! Tu care ai fost educata sa fii rezervata si “cuminte”, mereu radeai cand auzeai cate nebunii faceam..Uneori mi se parea ca, prin mine, parca traiai si tu nebuniile pe care le aveai in tine, dar pe care nu iti permiteai sa le manifesti/experimentezi/le dai frau liber.. Caci “nu se cade”, asa erati voi crescute atunci..)

Uite, multumesc, Mama, pentru ca m-ai ajutat sa fiu ceea ce sunt astazi. Si ..o sa te amuze ce-o sa spuna cum: eu cred ca sunt una dintre cele mai misto femei pe care le cunosc. Da, da,da, ai auzit bine!! Eu sunt aia! Ti-aduci aminte ca-mi spuneai, de mica, “esti cam ingamfata...la fel ca taica-tau”, iar eu, cu tupeul celor 12-13 ani pe care ii aveam atunci, iti raspundeam sigura pe mine ” nu sunt increzuta, dar imi stiu valoarea si locul!”…

Despre asta este vorba…

Am grija de mine, am grija de nebunia si de visele mele…Am grija sa am in jurul meu oameni frumosi pe dinauntru, cu care sa impart vise, ganduri, cafele, vorbe, zile, vacante, seri...

Rad mult, plang cand simt ca asta imi vine, imi exprim liber sentimentele, imi asum riscurile acestei exprimari asa cum imi asum tot ceea ce fac..

Trec cu viteza de la fusta si pantofi cu toc si ruj..la adidasi si pantaloni scurti si trotineta.

Trec cu usurinta de la un flirt nevinovat in trafic.. la imbratisarea copilului cand il iau de la gradinita.

Multumesc, Mama, pentru ca mi-ai lasat o sora mai mare care a preluat cumva rolul tau, n-ai idee cate face din ce faceai tu..

Multumesc ei, ca mi-e alaturi chiar si cand nu-s cea mai prietenoasa sora din lume! 

Uite, Sis, florile astea sunt pentru tine...

Multumesc prietenelor dragi din viata mea, pentru ca ma suporta chiar si cand sunt super nesuferita, chiar si-atunci cand eu insami cu greu ma suport :)

Nu stiu exact ce am facut ca sa le merit, dar ma bucur nespus ca le am in jur, in viata, in suflet. 

Este super sa ma simt iubita fix asa cum sunt! Este tare bine sa le am langa mine si cand rad cu gura pana la urechi, dar si cand bocesc cu sughituri. 

Multumesc pentru ca nu incercati sa ma schimbati, ma acceptati cu tot cu aiurelile mele, cu enervarile mele, cu agitatiile mele..ba chiar participati activ la punerea in practica a unor idei mai traznite de-ale mele..

Cred ca o sa va fac o surpriza azi, tocmai pentru ca nu o asteptati, am sa va trimit flori la domiciliu. Am gasit eu o florarie minunata care face livrare buchete, este Interflora Romania 

Stiu sigur ca ma va ajuta sa va surprind!  

Si sunt sigura ca absolut oricare dintre voi s-ar bucura de asa surpriza! 

***

Acest articol este scris pentru SpringSuperBlog 2018, proba 4.

Din lumea bebeluseasca adunate

Ma trezesc cateodata -cand ma uit la el- cum ma invadeaza o emotie din aia de face gol in stomac si uda ochii. Asa s-a intamplat de cand am venit cu el acasa de la maternitate, numai ca atunci ma gandeam ca am asa stari pentru ca sunt in perioada de labilitate psihica de dupa nastere :), dar iata ca starile alea au ramas si vin periodic, ba chiar cu emotia crescuta in intensitate.

Caci ma uit la el si inca nu-mi vine sa cred ca frumusetea si desteptaciunea asta mica (vedeti ce modesta sunt?) este rodul nostru, este bucatica din mine, este bobul ala mic de mazare pe care l-am vazut pe o ecografie, intr-un mai insorit. Ca este pisoiasul ala mic cu care am venit acasa, intr-un mijloc de decembrie...

Da, emotia a fost prezenta de cand l-am nascut, dar iubirea..iubirea fata de el a fost ceva care-a crescut in timp, a devenit mai mare si mai frumoasa cu cat bebelusul devenea baietel... 

Ma uit la el si-l vad pe Andrei in el, caci expresia fetei, unele priviri, anumite zambete sunt 100% ale lui Tati. Forma sprancenelor, gura, fruntea, toate sunt ale lui Tati... Ma uit la el si ma vad pe mine in el...in unele momente cand isi rotunjeste ochii si priveste asa, cu ochii rotunzi si cu zambet... Are bucle la urechi, bucle la ceafa.. Codita lui tati (formatul plantatiei lui de par) la ceafa. Vartejul meu din crestetul capului, ala de nu ma lasa sa fac mai nimic din ce-as dori propriului par... Ma uit la el si vad nuantele aramii ale parului sora-mii...Si, cateodata, are expresii care-mi aduc aminte de Mama...draga mea mama, care n-a apucat sa-si vada nepotul.. Si cand este concentrat la tv...da, il vad pe Andrei... Cand se enerveaza si se oftica..ma vad si pe mine... :) (cel putin asa aud din povestile sora-mii, ca eram cam ofticoasa daca nu eram bagata in seama sau daca nu-mi iesea cate ceva). 

Si dupa ce vad atatea asemanari cu noi, vad si "ceva"urile lui, alea care nu-s luate de la niciunul, expresiile si haioseniile personale despre care noi ne intrebam de unde-au aparut si daca le va mai avea si peste cativa ani...

Felul in care face el cu ochiul, inchizand/strangand din amandoi ochii-caci nu poate doar cu unul... Felul in care se stramba cand nu-i place ceva... Expresia de satisfactie pe care-o afiseaza cand descopera un gust nou de mancare, care-i place... Expresia de concentrare maxima cand face ceva, cand trebuie sa-i inchidem gura cu mana caci de atata concentrare sta cu ea deschisa :).. Buza lasata in jos si expresia de suparare- cand il intrebam "Cum plange bebe, Andrei?" si imita ce-a vazut in pozele cu copii, in reviste, cum l-a invatat Tati sa faca...ca mai apoi, in cateva fractiuni de secunda, sa rada ca si cum este 100% constient ca a facut o gluma foarte buna. Si chiar asa e, caci ne amuzam teribil de cat de mic teatrangiu este cand vrea el...

Si cuvinteste....pfoa...cat poate sa cuvinteasca!!! Mult, cu tot ce-i in jur, cu noi, cu masinile, cu desenele, cu jucariile, cu obiectele de mobilier..cu copiii in parc, cu parintii/bunicii/bonele copiilor din parc..cu toate... 

Se opreste in fata oamenilor care stau pe banci, in parc, si incepe sa voreasca cu ei...le inmoaie inimile si le smulge zambete tuturor...

Se iubeste pe sine de moare -cand se vede in oglinda. Se pupa, isi vorbeste...i-e drag de el, ce mai incolo si-ncoace!

Se agata de pantalonii nostri cand vrea sa ajunga la obiecte prea sus pentru el...De la vizor pana la felinarele din parc, pe care mi le arata si le-ar vrea atinse cand se lasa seara si se aprind...

Sunt atatea expresii, atatea gesturi, atatea figuri pe care imi doresc sa nu le uit niciodata.. E atat de misto perioada asta, in care descopera lumea si se descopera pe el... 

Ma uit la el...si mi-as dori sa il putem creste intr-o lume care sa nu-l doara niciodata, o lume in care sa nu fie ranit si sa nu raneasca..o lume care sa nu-i modifice bucuria asta a lui de-a trai, de-a inventa, de-a fi... Mi-as dori ca puiul nostru sa ramana asa frumos pe dinauntru cum este acum. Si...u know what?...stiu ca lumea aia e una ideala, ca ea nu exista, dar mai stiu si ca noi facem tot posibilul ca sufletul lui sa ramana cat mai frumos si zambet lui cat mai larg. 

Si sunt convinsa ca toti parintii-parinti fac asa...dar tot am simti nevoia sa scriu despre asta...pentru cand va fi mare-mare si se va intreba cum era el si cum eram noi cand el era mic-mic...

Si pentru ca vreau sa stie cat de mult si cat de "in bine" ne-a schimbat vietile! Si asta o spune o femeie care, acum vreo 3 ani ar fi jurat ca ea nu va face copil. :)

About my pregnancy. -PART TWO.-

Asadar...m-am oprit la septembrie...

Pe la inceput de octombrie am vazut gagalicea la eco, era bine merci, avea toate cele la un loc, era -in continuare- mai maricel. La eco d-na doctor ne-a spus ca va fi un bebelus frumusel, iar eu tot nedumerita ma uitam la imaginile alea si nu pricepeam cum poate cineva sa aprecieze in acel moment cat de frumusel este micutul. :)

Dadea din picioare cu mare spor in fiecare seara/noapte- fix cand mergeam la somn...adica dupa miezul noptii. Imi mai ardea cate una si ziua, mai ales cand eram la volan. Cred ca-l enerva si pe el traficul nashpa din oras :)

Prin octombie am fost cu Andrei si la targ de bebelusi si am luat patutul, salteaua, masuta de infasat...deja faceam primii pasi in pregatiri:)

Ne-am mobilizat si cu numele... Am facut liste, Andrei i le-a trimis Andreei Talmazan (ca, deh, am vrut sa stim ce influente va avea numele asupra lui si altele asemenea)...Am ramas la cele doua prenume ale noastre: Andrei si Stefan (de la mine& tata). Inca una rezolvata!

Pe la inceputul lui noiembrie am inceput sa am niste stari nu tocmai bune...aveam senztia ca am contractii, dar nu eram sigura ca aia e...Nah, de unde naiba sa stii cum sunt contractiile daca n-ai mai avut niciodata. 

Asa ca, pe 8 noiembrie am mers iar la control si...in patul rezervei de la clinica am ramas pentru juma' de zi: cu perfuzie pentru diminuarea contractiilor si cu recomandare de repaos total imediat. Cu reteta pentru tratament continuu pana la momentul la care urma sa nasc. Care moment a devenit necunoscut. Asadar de-a doua zi am intrat in prenatal. Eu care imi propuneam sa merg la munca pana pe la mijlocul lui decembrie...m-am trezit ca am colul micorat, ca bebe sta sa iasa, ca in loc sa stau calma ca nasc in ianuarie sunt anuntata ca "facem tot posibilul sa il tinem cat mai mult ianuntru" (romantic, n-am ce zice!), ca " mergeti doar cand aveti nevoie la baie, dar cat mai putin, stati intinsa in continuu, daca se poate si masa s-o luati tot intinsa" "pai, cum, nici pe scaun nu se poate" "nuuu, nici gand, apasa pe col si declanseaza contractii". Cool, mi-am zis! Si da-i cu Gynipral (de la care mi-era o greata de nu va pot spune!) si cu NoSpa (care-mi potoleau contractiile, dar imi scadeau tensiunea) si cu Dexametazona- o data pe saptamana ca sa-i ajutam plamanii lui bebe...in caz ca se naste mai devreme sa poata respira fara aparate... 

Nu stiu daca va imaginati cum e sa te trezesti, obisnuit fiind sa fii foarte activ si sa n-ai probleme de sanatate, ca esti tintuit in pat. Nu stiu daca v-am zis, dar chiar si dupa ce-am ramas insarcinata am continuat sa merg la gim -evident faceam gimnastica adecvata, pentru viitoare mamici. Ei, bine, situatia cea noua s-a dovedit absolut nashpa. Orice-ai face, iti vine sa te urci pe pereti. Ma saturasem si de tv si de net (noroc cu Iulia, care mi-a adus laptop si ma dadeam ca turbata pe net) si de carti... Plus ca, nemiscandu-ma, pofta de mancare ioc...iar stresul ca trebuie sa mananc ca sa mai creasca gagalicea (stiam ca alea sunt fix saptamanile in care bebe ia in greutate) era maxim. M-am straduit, dar tot ca naiba a fost/am fost. Caci am fost cea mai nesuferita fiinta de pe pamant cu toti cei dragi. Primul pe lista era Andrei, ca, nah, stand impreuna toata ziua catre el se revarsau cele mai mari valuri de stari nashpa. Apoi sora-mea... Probabil si catre fete am mai avut revarsari de stari, dar nu-mi mai aduc aminte...(sper ca nici ele!:) ). La fiecare ridicare din pat stateam cu o frica greu de descris. Dar de ridicat tot ma ridicam, ca simteam ca intepenesc toata pe fiecare cm patrat. Fiecare zi care trecea era o mica victorie, caci fiecare zi era foarte importanta pentru gagalicea din mine... Speram sa reusesc sa ajung in saptamana 36... adica pe la mijlocul lui decembrie. Macar pana atunci.

Sa va spun ca eram si in mijloc de renovari, ca faceam camera copilului, ca aveam mesterii in casa- doar in weekend, adica fix dupa emisiunea lui Andrei- ca si cum exact asta ii trebuia lui sambata dimineata... Sa va spun ca mesteriiluipesteprajit ne trageau tzepe si tot faceau tampenii si trageau de timp, fix cand noi NU mai aveam timp?? Mai bine ma opresc aici (deocamadata!) pe aceasta tema.

Cum-necum...am ajuns la inceput de decembrie.

Acum se impune sa va dau un detaliu, aparent neimportant. Aparent! 

Doctorita care mi-a urmarit sarcina, doctorita mea de nshpe ani, nu mai lucra in sistem de stat. Era la doua clinici private si in 3 spitale private. Pentru ca in ea aveam incredere maxima si pentru ca oricum aveam mari rezerve despre nascutul la spital de stat...am decis ca nasc la privat. Asta pana cand a aparut posibilitatea nasterii premature. In momentul in care aceasta a aparaut am discutat cu ea si mi-a zis ca, daca totusi nasc pana in saptamana 36, imi recomanda sa nu merg la privat caci vor fi costuri aberant de mari... Tot ea imi spune si ca ma va trimite la un coleg/colega din sistemul de stat. Asa ca..stateam relativ linistita...

Numai ca..o sa vedeti cum socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ...

So..revenind...suntem in decembrie, pe 2-3 decembrie. Este vineri noaptea, Andrei are emisiune..eu sunt acasa si ascult. Deodata ma paleste asa o idee...cum ca tre' sa fac chestia aia feminina ca sa nu cumva sa ma apuce nascutul si sa merg ca o monkey la spital...  In noaptea respectiva Andrei difuzeaza doua piese pentru bebe/mine... "Sweet child of mine" si "Child in Time".... Premonitii?? Am simtit amandoi? Am intuit? Well...who knows?! Eu as zice ca da!

Sambata, 3 decembrie, ora 8am...Andrei dormea..eu ma trezesc si ma prind ca...nu numai ca mi s-a rupt apa, dar am contractii. Dese. Puternice. Ochei..imi zic..Nasc! 

Nu-l trezesc inca pe Andrei (oricum ma intrebam cum sa-i spun ca sa nu se panicheze tare-tare...), sun doctorita. Nu-mi raspunde. Sun asistenta ei, discut cu ea, ii spun ce am patit..aia baga un aoleuuuuu, stai asa ca sun eu la d-na doctor. Ma suna doctorita...care-mi spune ca da, nasc in foarte scurt timp (nu ca eu nu ma prinsesem) si ca..nu are unde sa ma trimita la un medic cunoscut de ea, caci fiind in ajun de 6 decembrie (Mos Nicolae) toti colegii ei sunt in vacante. (ca sa vezi!!!!!). Am amutit. Pai si eu ce fac? Pai...mergeti la Universitar sau la Filantropia, caci acolo au sectii bune de prematuri. Stati linsitita, totusi e saptamana 34, ati facut dexa, bebele o sa fie bine caci ei se pricep la asta. Aha...serios, pe bune??!!! Zi sa zbori ca eu tre' sa stau linistita??!!??

Culmea e ca ...da, chiar am reusit sa-mi pastrez calmul. Asta nu inseamna ca "am stat linistita" ci doar ca mi-am pastrat calmul. Pentru ca eram atat de ingrozita (eu eram ingrozita in general de ideea de nastere, taman d-aia vroiam cezariana)...ca n-am putut sa am decat reactia mea atunci cand mi-e foarte frica. Imi pastrez sangele rece, sunt foarte lucida, trec de criza, dupa aia abia sunt gata sa lesin de atata incordare psihica.

Intre timp vine si Andrei, caruia ii spun ca eu o sa cam nasc (va imaginati cum e dupa o noapte de emisiune si maxim o ora de somn sa primesti vestea asta de la femeia de-acasa??)...si ca nu am medic. Ca a mea doftorita m-a trimis la camera de garda de la unul dintre cele doua spitale.

In timp ce el a plecat la un vecin (medic) sa ceara sfat, eu o sun pe Alina (care se ocupase de achizitia camasii de noapte/papuci/alte cele necesare pt mine & bebe la spital) si-i spun pe scurt cam cum stau. Noroc maxim: al ei prieten stie o doctorita la Universitar. O suna pe d-na, d-na confirma ca poate sa vina de urgenta acolo (femeia nu era de garda) si ca voi naste cu ea. Macar asta s-a rezolvat, rasuflam noi usurati.... Ma rog, cam cat de usurat poti rasufla in aceasta situatie ingrata....

Intre timp apar si...cine credeti ca lipsea din filmul asta???...ei, bine, da...zugravii!!! Pai ce, ati uitat ca era weekend si ca ei doar in weekend lucrau?? Veselie maxima, ce sa zic!!

So..ajung Alina cu Adrian, ma urca in masina si purcedem spre spital. Diana era si ea pe drum...

Ne cam grabeam, nu de alta, dar era deja vreo 9 si ceva si bebe dadea semne serioase de scos nas la lumina... :)

Despre cat de distractiv a fost in ziua aia si in cele de dupa...intr-o postare viitoare...

Oricum, putem considera finalul jurnalului meu de sarcina. Eram in saptamana 34..aveam 62 kg...abia acum incepeam si eu sa arat a femeie insarcinata... Copilul, care se presupunea ca va fi Capricorn (ca mine), se revoltase pe zodia mea si alesese Sagetatorul...

About my pregnancy. -PART ONE.-

Anul 2011 a venit dupa primul revelion fara Mama, iar disparitia ei (in iunie 2010) a rasturnat multe lucruri pe dinauntru meu. Craciunul din 2010 a fost cel mai trist si mai pustiu Craciun din viata mea, n-am avut chef de Sarbatori, n-am avut chef de Revelion, n-am avut chef de nimic… Iar iarna mi-a fost mai grea ca oricand…

Poate tocmai de aceea, ca sa rup cumva filmul asta in care scenele erau numai cu lacrimi, am decis ca, de ziua mea (in ianuarie) sa-mi fac un cadou ….ca sa nu fiu usor depre si de ziua mea… Si, cum detest iarna (de parca nici nu m-am nascut in ea!) …am ales destinatia…Egipt. Aveam chef de scuba, de plaja, de soare, de Piramide… cu alte cuvinte cam de tot ce nu era in Bucuresti… (paranteza scurta: evident ca aia au inceput revolutia cand eram eu acolo…asa ca sejurul meu in Egipt a fost full de adrenalina)

La scurt timp dupa vacanta mea de vara din luna ianuarie…vorbeam cu o prietena si ii spuneam “Anul acesta va trebui sa iau o decizie majora. Si anume daca vreau sau nu sa fac un copil in viata asta. Ceea ce nu inseamna ca il voi face ci doar ca decid daca vreau sau nu. Mi se pare foarte important sa mi-o asez cumva in cap. Cu da sau nu. Si sa ma gandesc foarte bine cand cantaresc argumentele pro si contra, caci nu vrea sa regret peste cativa ani decizia, oricare ar fi ea.”

(Paranteza: copilul n-a fost niciodata intr-un “to do list” din punctul meu de vedere. Ceva mai egoista din fire (poate) preferam sa pot sa-mi plimb picioarele si ochii prin nshpe vacante , cand ma apuca si pe unde ma apuca, in loc sa schimb pampersi si alte cele… pe de alta parte, desi nu era un “must”, eram/ am fost intodeauna constienta ca aud din ce in ce mai puternic tic-tac-ul ceasului biologic. Si ca ar fi bine sa ma prind –macar la nivel teoretic- daca e da sau ba. Inchid paranteza.)

Prin mai..intr-o zi cu soare…dupa ce tocmai facusem un super meserias tratament cu antibiotic pentru o viroza urata..am ceva mai mult decat un feeling…si-mi iau un test de sarcina si numar (de vreo zece-douaj de ori) cele 2 liniute de pe batul cu pricina… S-a intamplat la birou, caci n-am vrut sa mor de inima acasa..in baia proprie si personala.. J

Primul gand oarecum lucid a fost “Fuck, am luat antibiotice!!” ..urmarea lui a fost un telefon de urgenta la doctorita mea, o programare si o discutie cu ea.

Discutia n-avea sa ma linisteasca deloc, caci tipa mi-a dat de facut analize sa vedem daca nu cumva sarcina a fost oprita din evolutie. Asa ca…am mai asteptat 2 saptamani rezultatele lor…sperand ca va fi clar cand vom vedea ce-a iesit. Nu, n-a fost clar si n-a fost suficient. Doctorita mea mi-a zis ca imi va spune ca e totul ok abia dupa ce ii auzim bataile de cord, adica sa mai asteptam inca vreo cateva saptamani…

In sfarsit a venit ziua “z” in care am vazut bobul de mazare la eco si da, i-a auzit si bataile inimii…si ..nu, n-a devenit mai simplu nici atunci. Au urmat cateva saptamani in care am analizat maxim si lucid situatia cea noua si neasteptata.

(Alta paranteza: cand imi trece in caietul de graviduta DPN-ul (habar n-aveam ce-i aia) vad ca e 16 ianuarie. Am intrebat si eu, ca o floricica, “ce e cu ziua mea, de ce ati trecut-o aici?” si doctorita s-a uitat la mine…apoi a priceput confuzia mea: nu, nu trecuse ziua mea (ca nu cred ca o interesza pe ea sa ma sarbatoreasca pe mine) cu data posibila a nasterii lui bebe: adica FIX ZIUA MEA DE NASTERE! Daca nici asta nu era un semn, atunci nu stiu ce alte semne mai trebuia sa primesc!!!! 

In plus, tot timpul am avut sentimentul ca am primit un cadou de la Cineva de acolo, de Sus..si ca Mama a pus o vorba buna pentru asta… O si vedeam cum a pus ea la cale cu Doamne-Doamne toata povestea… Inchid paranteza)

Starea a fost super misto cand am auzit bubuiturile de iepuras speriat de la eco…dar si insotita de un soi de panica…si de intrebarea ok, acum ce fac, sunt in stare sa accept schimbarea asta majora de viata?

Din fericire medicul mi-a inlaturat o parte din marile temeri. Temerile mele majore fiind: varsta mea, varsta lui Andrei, spina bifida si stenoza pilorica existenta si posibil transmise si copilului, RH-ul meu negativ cu RH-ul pozitiv al lui Andrei, grupa mea O cu grupa lui A…etc-etc… Asa ca, in momentul in care am decis sa merg mai departe, am decis si sa-mi fac amniocenteza. Direct. Adica fara niciun triplu test inainte, direct amnio, pentru elucidare, pentru calmare si pentru a putea sa ma bucur pe de-a-ntregul de ceea ce traiam.

O sa trec repede peste perioada de asteptare de pana la amnio, care-a fost crancena, caci am stat cu niste emotii cat casa. Si mi-am dorit din suflet ca totul sa fie ok, asa ca, o data ce-am decis ca o voi face…am lasat timpul sa curga catre ziua in care eram programata

Ce putea face o femeie in situatia asta? Pai..ce putea face altceva decat sa ..plece la mare. In 2 Mai.  Ceea ce, evident, am si facut!

A fost foooarte faina vacanta mea de-acolo..eu si cevaulcarecresteainmine…pe malul marii, la soare (cu atentie la ore), in apa, la inot…

Am putut sa mananc tot ce mi-am dorit…adica nu-mi facea rau nimic, nu-mi displacea nimic (poate de-aia acum Juniorul ar manca orice??)…de la hamsii cu mujdei..sau rapane sau peste..mult peste..pana la fructe si sucuri naturale (adica facute de mine) si muulte acrituri… (toate prietenele ziceau ca va fi baiat dupa cat de multi castraveti haleam).  Chiar a fost o faza haioasa…ma duceam de la plaja spre casa si, in fata unei curti, o tanti vindea castraveti direct din bidon…La punga, adica ti-i punea intr-o punga…  Am luat rapid 6…si, desi gazda era la cateva case mai incolo, pana sa ajung la camera ii balotasem pe toti…si mai vroiam ...

A fost o vacanta super misto, super linistita, cu soare pe piele, cu nisip intre degete, cu leneveala maxima, cu adormit seara la 22 si trezit la 7.30 cand Regina Noptii din curtea gazdei mirosea inca, cu catelul Ozzy (da, dupa acel OZZY a fost botezat) prin curte…

A fost si amnio, cu rezultat bun, asa ca m-am calmat deplin. Abia la amnio am aflat ca-i … baiat!! Pana atunci, la orice eco isi “impletea” picioarele si nu reusea nimeni sa spuna daca e fata sau baiat…

Si ce puteam sa mai fac…altceva decat sa mai plec intr-o vacanta tot la 2 Mai ca prea bun era peste si prea liniste-linistea. De data asta cu Alina… Citeam. Mult. Alina era in faza de Ojog Brasoveanu, eu nu mai stiu ce citeam…

A fost o vacanta super reusita, intotdeauna e asa cu ea pentru ca ne potrivim destul de mult ca stiluri: ne lasam in pace una pe alta, nu ne vorbim mult daca n-avem ce ne spune, stam si citim (fiecare cartea ei si, din cand in cand, ne mai citim cate ceva una alteia), ne taram picioarele cu lene maxima la pranz catre masa (99% peste, icre, din astea…), mancam cu mare drag pepenii verzi luati de la colt, spargem seminte (da! Ati citit bine, si asta se poate!) ca doua tiganci in timp ce stam la barfe –seara-in curtea gazdei… Si lista ar putea sa continue…

(tare dor de 2 Mai mi s-a facut in timp ce scriu toate astea!!)

De fapt cam toata vara/toamna au fost sub semnul acestor linisti/leneviri/visari.

O data luata decizia de-a merge mai departe cu sarcina, efectiv s-a asternut pe dinauntru meu un soi de pace. Asteptam.

Ce-mi amintesc cel mai bine si mai bine? Serile cand plecam cu Andrei de la bazin si ne plimbam indelung pe strazile din zona Dorobanti-Floreasca; lumina pe care mi-o descopeream in fiecare dimineata pe chip/ in ochi, serile-noptile petrecute la Elena cu a ei Marie- in Pipera; cele doua vacante la 2 Mai; vacanta la Costinesti, concertele (deloc putine) de prin Bucuresti…

A fost o perioada a vetii mele cand am avut chef sa port …ROZ! Pe bune, sa nu radeti, efectiv mi-era mare chef de roz si de tot felul de culori pastel pe care, in alte conditii, greu le-as pune pe mine…. Ah! Si rochii!! Am purtat rochii si fuste cat pentru 5 ani! :))

Apoi am plecat cu Andrei in Costinesti. La Vox. Era un inceput superb de septembrie, toamna din aia ca-n picturi: cu culori de miere si ciocolata… Voxul, inchis déjà pentru turisti, ne-a primit doar pe noi. Nicusor Nastase (proprietarul Voxului) ne-a lasat pe noi stapani pe tot ce era acolo… Marghit ne-a gatit in fiecare zi..si, frate!, gatea cat pentru o armata..ca, deh, eu eram insarcinata, iar Andrei ii este drag…Nici nu puteam manca tot ce ne aducea in camera sau ne servea la masa de pe marginea piscinei… A fost super misto, am vazut si rasaritul, am ajuns si pe langa epava, am batut cu talpile si Costinestiul pustiu, tomnatec…Mai bine ca nu erau turisti, ca si cum inchiriasem statiunea doar pentru noi... Povestile lui despre cum era inainte, zambete, marea aia de toamna si soarele ala si lumina aia de un alb orbitor! A fost relaxare si –din nou!- liniste in cap la mine…

De crescut cresteam foarte putin, eu. Bebeul era in parametrii, ba chiar usor mai maricel, iar eu luam in greutate exact cat trebuia. Da, eram atenta sa mananc si fructe si legume si peste si sucuri naturale si iaurt/lapte…cam tot ce stiam ca trebuie sa consum ca sa-si ia el ce-i trebuie fara sa ma fac cat casa, dar si fara sa lesin de vreo anemie sau ceva de genul…Si eram atata de panicata ca daca o sa trebuiasca sa iau vitamine o sa ma dublez, incat am facut tot posibilul ca alimentatia sa ma tina la nivelul ok, astfel incat sa nu fie cazul sa ma bage pe vreo vitamina…

Acum, sincer vorbind, sunt absolut sigura ca m-a ajutat fizicul/metabolismul lasat de Doamne-Doamne. Ca niciodata n-am fost genul care sa puna sunci (in sensul ca si daca vreodata doream sa mai pun ceva chile de carnita pe mine, tot nu prea-mi iesea..)

Asa ca…prin octombrie aveam vreo 59chile.. Pornisem de la 53.

Stiam ca de-abia din luna a 7-8- a va incepe distractia ingrasatului si ca abia atunci voi incepe sa simt greutate la mers, la somn, etc-etc…dar inca ma gandeam ca mai am timp…

Mereu am avut acest sentiment: ei, lasa, e timp destul….

-TO BE CONTINUED-

Dor

Mi-e dor sa scriu scrisori, dar sa le scriu pe hartie speciala, pe care s-o impaturesc si s-o culcusesc in plic. Sa lipesc apoi plicul si sa-i pun un timbru pe el..si-apoi sa bat cu piciorul strazile in cautarea unei cutii postale in care sa depun misiva. (Chiar asa..oare mai exista cutiile alea, parca galbene erau, amplasate pe trotuare?? )

Mi-e dor sa trimit vederi, din vacante, catre cei ramasi acasa... Sa ma opresc in fata standului cu vederi, sa aleg indelung, sa astern apoi cateva cuvinte de salut si sa zambesc ideii ca undeva...cineva...se va bucura ca mi-a trecut prin gand.

Mi-e dor de scris cu stiloul, o ustensila care nici macar nu mai exista in casa... 

Mi-e dor sa verific cutia postala in asteptarea unor scrisori sau vederi. Mi-e dor de emotia aia pe care-o simti cand deschizi cate-un plic...ce contine, ce scrie, ce ilustrata este, cine..cine si-a rupt cateva minute din viata ca sa-ti scrie frumos..de mana..din suflet?...

Da, intr-o era a internetului si a mailului si a messengerului si a Feisbucului, mie mi-e dor tare tare de scrisori. 

Cred ca nici macar n-as avea cui sa le mai scriu...in afara de Oana din Canada, toti imi sunt prin preajma... 

Voi mai primiti scrisori? Voi mai scrieti scrisori? Voua nu va e dor de ele??!!!??

Despre somn..in miez de zi :)

Poate va aduceti aminte ca va povesteam candva despre trezirile de peste noapte ale lui Andrei. Treziri de multe, foooooarte multe ori, pe noapte. Acum, cand chestia asta numita somn s-a mai reglat, revin cu povestea intreaga ca sa inteleaga toata lumea de ce la ora actuala 1-maxim 2 treziri peste noapte mi se par parfum de roze... :) 

So...primele luni de zile bebe a dormit pe mine. 98 % din somnul lui a fost pe mine! Avea problema aia cu datul afara (un reflux confirmat prin eco la cateva luni), asa ca imediat ce-l asezam pe o suprafata plana incepea datul afara si, evident, neplacerea creata de usturimea pe esofag il facea sa se trezeasca. Am incercat tot ce ne-au zis medicii de la diverse siropuri pana la cartile adaugate sub saltea, ca sa-i fie patul inclinat, dar degeaba. Ma rog, nu vreau sa intru in detalii caci au fost luni foarte grele pentru toti trei din casa. Cert este ca in acele luni, daca il asezam undeva, in maxim 20 minute era treaz si plangea..nu se oprea decat in brate. Solutia a fost dormitul cu el pe mine, cu doua perne maaari in spate, adica pozitia semisezand cu copil pe mine :) Cu toate riscurile asumate: respectiv..copil care se va obisnui in brate si nu va dormi never in patutul lui.... 

Cand a mai crescut putin, adica dupa vreo 2-3 luni, eu am dormit impreuna cu el..caci dadea in continuare afara mare parte din ce sugea..si, dupa cateva episoade care ne-au speriat zdravan, am decis ca e bine sa fie supravegheat indeaproape... Din nou am auzit ca "pfoooa, nu o sa-l mai poti pune in patutul lui niciodata" si altele asemenea...

Am dormit impreuna pana pe la 5 luni si ceva... Ne asezam in patul mare, eu intinsa langa el, el cu ochii fixati in ochii mei...pana il vedeam ca-i cad ochii in gura de somn si adormea... Trezirile erau frecvente si atunci..caci de cate ori ii venea laptele inapoi, se trezea plangand... Din fericire adormea destul de repede la loc... Si eu, caci eram bucati de oboseala...

Apoi.. intr-o buna zi..l-am pus in patut. Sigur ca si pana atunci mai statuse in patut, dar nu dormea in el.. Doar se uita la carusel...sau la protectiile de patut.. In orice caz ideea este ca a functionat si a inceput sa doarma singur in patut. Nu, nu adormea singur acolo, il adormeam si-l puneam adormit acolo. Dar tot era o realizare, caci nu mai stateam cu grija ca-mi cade din pat sau ca ma trezesc ca ajung peste el, in timpul noptii, fara sa ma prind..  Dar asta nu a insemnat ca s-au incheiat trezirile de peste noapte...

Desi peste noaptea mai primea doar o data tzitzi, el continua sa se trezeasca in repetate randuri. De ce? N-am inteles foarte clar niciodata. Nici nu ne-a putut spune vreun medic de ce... Ca era caldura (era deja vara si fierbeam in casa chiar si noaptea), ca erau dintii, ca era refluxul care inca-i mai expedia lapticul inapoi...Dumnezeu stie! Cert este ca pana la 10 luni Andrei s-a trezit foarte des peste noapte. Daca eram norocosi se trezea de 2-3 ori, daca nu...se trezea si din ora in ora... Plans care se ostoia doar in brate. 

La 10 luni (adica fix in noaptea de dinainte de-a face 10 luni) a dormit fara intrerupere. Dimineata, cand ne-am trezit, am dat fuga in camera lui caci ne panicasem. Pe bune! 

Acum are 14 luni...adica sunt 4 luni de cand se mai trezeste noaptea maxim de 2 ori. Cel mai des doar o data. Sunt nopti in care nu se trezeste deloc. Si asta desi acum este in mijlocul unei eruptii dentare de toata frumusetea.

Il culcam pe la 21...si se trezeste in jur de 8.30...Asta cand doarme "intreg". Cand se trezeste...are o prima trezire intre 12- 1 noaptea....iar a doua (daca este) e pe la 5-6 dimineata... 

Din fericire trezirile astea sunt foarte scurte..adica, de cele mai multe ori, il intind inapoi in patut..il mangai pe spate si adoarme la loc rapid.. Doar rar il mai scot si-l tin putin in brate si abia apoi il "depun" iar... Si mai rar (si asta doar la trezirea dinspre dimineata) este foooarte vioi (adica nu plange, doar se ridica in picioare in patut si este foooarte treaz) si atunci il las in patut unde isi face cele nshpe tumbe si arunca perna peste patut si trage de paturica si vorbeste cu el sau cu chestiile din jur ...vreo 30-40 minute..dupa care adoarme singur la loc. Dar in timpul asta trebuie sa ma vada acolo, asa ca ma intind pe canapeaua de langa patut, trag patutul langa ea si ii tin o mana printre gratii pana isi face damblaua de joaca matinala si adoarme la loc.. :)

Ca o concluzie a acestui rezumat pe tema somnului: n-am avut niciodata genul de copil despre care sa putem spune "aaa..pai si-a baut lapticul, il asezam in patut unde adoarme singur!". Da, a fost foarte greu, mai ales primele luni.  Da, au fost seri in care ma apuca groza numai la ideea ca vine noaptea si IAR nu o sa dorm... Da, m-am "vaitat" de jur imprejur sperand ca o sa aflu o solutie pentru asta. Da, au fost momente in care, terminata de oboseala, ma revoltam pe toata situatia asta si pe medici si pe tot ce misca in jurul meu :). Acum...acum a trecut... 

Nu stim nici pana la ora asta de ce se trezea asa de des!?. 

Dar stiu ca, dupa ce greul acela a trecut, uitandu-ma in urma am cald in suflet si gol in stomac cand imi amintesc cum dormea pe mine (Doamne, ce mic era!!!!)...sau cum adormeam nas in nas cu el, in patul mare...sau cum ma cauta prin pat in somn si se trantea cu fata pe burta mea sau ma lua de gat (asta acum doua luni cand a fost bolnav si am dormit cu el ca sa fie sub observatie). 

Si, da, prima oara cand l-am lasat noaptea in patut si chiar a dormit m-am simti cumva....banuiti cum :)..si mi-am zis ca o mama usor nebuna "adica nici macar nu-mi simte lipsa de nu plange??" Evident ca nu-mi doream sa planga, dar era cumva...cumva...ca si cum deja incepuse sa creasca... Si, da, normal ca el chiar creste...si ca eu chiar stiu ca intr-o zi o sa ne dea reject cand o sa vrem sa-l luam in brate... si ca o sa ne spuna sa nu-l tinem de mana cand il ducem la scoala ca rad baietii de el, ca el e baiat mare..etc-etc..

Dar...din fericire..pana la zilele alea mai e destul!!!

Un destul care (STIU!) va zbura intr-o clipita, dar...destul..totusi...

despre Revelioane cu aroma copilariei si despre recunostinta

Se apropie vertiginos finalul anului…cat de repede a trecut, nici nu-mi vine sa cred… Parca ieri era vara si mergeam in parc unde-mi dormea copilul, in carucior, la umbra copacilor, iar eu citeam…
Asadar…se apropie revelionul…si, pentru prima oara dupa multi ani, am motive de zambet de revelion. Ma explic: la revelionul de acum trei ani abia primisem vestea ca Mama are cancer de plamani si am fost la ai mei, dar numai chef de revelion nu aveam….acum doi ani Mama deja nu mai era…am stat cu ai mei, dar nu avea niciunul dintre noi chef de noaptea dintre ani fara ea….iar anul trecut eram cu bebe de cateva saptamani, la miezul noptii l-au speriat artificiile si petardele si a inceput sa planga…nu s-a oprit pana pe la 2a.m. cand..obosita si eu si el..am adormit amandoi.
Asa ca…anul acesta este un an special pentru mine… Vom sta casa, de altfel nici eu, nici Andrei nu suntem fani ai petrecerilor in noaptea dintre ani…Mie una imi place sa stau acasa, la tv (daca am ce vedea), cu masa plina de bunatati din care sa “ciugulesc” de cate ori mi se face chef de ceva din ce-i pe ea…
Revelioanele copilariei mele asa arata, toate…seara ne imbracam mai “de fitze” si ne puneam bani in buzunar (ca sa ne prinda anul nou frumusei si bogati ), asezam masa intinsa in sufragerie, dadeam drumul la tv (in sfarsit era un moment in care aveam mai mult de 2 ore de program!!!), la 12 ciocneam sampania, aprindeam artificii, ne uitam la eventualele focuri de artificii de pe cer… Apoi , ca la comanda, dupa miezul noptii, ne bagam in “scutece” (adicatelea in pijamale). De obieci tata claca primul si se retragea la somn… Noi 3 (fetele casei) ne asezam care pe unde avea chef…si ne mai uitam la tv..mai atipeam..ne mai trezeam..mai ciuguleam ceva..mai beam un vin..un suc…si, rand pe rand, adormeam toate.. Mama, de obieci, era ultima.. Imi amintesc programele tv cu romantele dinspre dimineata…cu colajele de “muzica popoarelor” (sau cum se chemau ele, caci nu mai stiu)…
Pe 1 ianuarie noi, copiii (eu si Diana) ii sorcoveam pe ai mei si primeam cate-o suta de lei Apoi ieseam pe afara- ca sa ne incepem anul si cu putina miscare si aer liber…
Au trecut multi ani de-atunci…dar parca toate astea se intamplau ieri…
Astazi am eu, la randul meu, copil si ma gandesc ca mi-as dori foarte mult ca si noi doi, ca parinti ai lui,  sa fim in stare sa-i oferim intamplari de care sa-si aminteasca cu aceeasi placere cu care imi amintesc eu de cele din copilaria mea..
Poate ca, de fapt, aceasta este cea mai mare schimbare pe care a adus-o fiul meu in viata mea: sentimentul puternic ca acest copil va fi, in mare masura, ceea ce vom fi noi in stare sa reflectam in el…. dorinta aceasta de a creste un Om, un om cat mai frumos pe dinauntru… Caci iubirea catre el si responsabilitatea (pentru ceea ce va deveni) se imbina in egala masura!
Si poate ca, abia de cand sunt parinte am inteles cat de multe multumiri le “datorez” parintilor mei pentru ca eu sunt ceea ce sunt acum.  Din pacate nu pot sa-i mai multumesc decat unuia dintre ei. Si sa sper ca…desi din alte lumi nu se pot citi bloguri, poate se pot citi ganduri..si poate ca, de acolo de pe unde se afla, Mama mea stie ce gandesc/simt.

Bona- ca o durere de dinti!

Dintre toate durerile fizice din viata mea (si au cam fost destule) cea mai nashpa si mai nashpa mi s-a parut intodeauna durerea de dinti. Aia care parca iti rascoleste creierii, care devine si mai acuta cand vrei sa stai intins seara- la culcare, care nu trece nici cu cele mai tari calmante de pe pamant…
Este si motivul pentru care n-am suportat sa merg la dentist. (Dar am mers si merg constant la controale, de cand am gasit un stomatolog profi-tocmai ca sa nu ajung sa ma mai doara vreodata ceva.). Cand eram mica si trebuia sa merg, desi pe peretii cabinetului erau tot felul de desene animate (poate-poate mai alunga din teama copiilor) eu eram terifiata. Mergeam “contra cost”- adica ai mei imi cumparau ceva dupa tortura, doar ca sa rezist pe scaunul ala. Asa m-am facut cu o papusa cat mine de mare, cu carti de joc..si probabil si cu altele pe care nu mi le mai aduc aminte…
Cand am mai crescut, adica asa pe la 13-14 ani, cat stateam pe scaun si ma chinuia tanti dentista (ca pe vremea aia nervii se scoteau fara anestezie..si eu aveam ceva nervi…de scos ) ), ca sa rezist aveam alta tactica (nu mai eram “platita” de ai mei caci devenisem si eu responsabila si stiam ca trebuie sa merg, chiar daca nu-mi place). Asa ca, tot timpul cat imi zgamaia aia in dinti, eu ma gandeam la ce chestii misto voi face dupa ce plec de acolo. Adica -de exemplu- cum o sa ma duc la bazin si o sa ma balacesc in apa, sau la pationar (daca era iarna), sau ce misto sa fie cand o sa ma plimb prin Gradina Mare, etc-etc.. Si asa rezistam.
In prezent, desi totul se face sub anestezie, desi imi cunosc stomatologul de muuult timp si mi-a castigat increderea …tot nu-mi place la dentist! Dar, cum spuneam, merg pentru ca durerea de dinti e cea mai nashpa si mai nashpa. Mai nashpa chiar decat frica mea de locul ala….
Buuuuun…sa continuam cu ideea principala a postarii!
Toata viata mea ceea ce mi s-a intamplat nashpa a avut un termen de comparatie…si cele mai nashpa intamplari/trairi au fost, evident, comparate cu..durerea de dinti! Adica..daca mi-am busit masina, de exemplu, mi-am spus: “Pfoa, e asa nasol sa ma trambalez prin serviceuri auto, ca o durere de dinti”.. Intelegeti ce zic…
Ei, bine, cea mai actuala si oribila durere de dinti este..cautarea unei bone pentru copil!!!
Nu stiu cati ati trecut prin asta, daca nu ati trecut…sunteti niste fericiti caci nu stitit ce inseamna… Daca ati trait-o, sigur ma intelegeti…
Intr-o tara in care un procent considerabil din femeile ce raman fara job cred ca poa’ sa fie bone, e greu sa gasesti o bona reala ok. Retineti, nu spun de super calitate ci macar ok! Mai sunt cateva aspecte:  Cele care au crescut un copil/nepot au impresia ca stiu tot si vor sa il creasca si pe-al tau in stilul lor, desi tu ii zici clar ca tu vrei sa-l creasca asa cum II SPUI TU. Cele care n-au crescut copil au impresia ca e foarte usor, asa ca o floricica rosie la ureche. Ce mare scofata, cureti niste fructe, faci un piureut, o branzica, plimbi copilul, il culci si gata, ai scapat. Mare chestie, dom’le!!
Sigur ca si eu sunt, ca orice mama, usor nebuna si usor atinsa de ideea “nimeni nu va fi bun pentru copilul meu”. Dar asta nu inseamna ca o cautare de bona nu este exact asa cum va spun: ca o super urata durere de dinti!!!!
p.s.
Da, ati ghicit, azi taman am mai vazut o posibila bona. In 10 minute eram asa de full of..diminutive ca aveam nevoie de antivomitiv! Asa de tare si-a dorit sa o plac si sa o placa si copilul, ca a reusit sa obtina efectul invers!!
p.p.s.
Din fericire tanarul Andrei isi vede nestingherit de “treburile lui”. Prin urmare, dupa ce de cateva zile se uita foarte atent la ce fac eu cu telecomanda de la combinuta (are o melodie favorita, si tot dau rwd, ca sa i-o pun pana cand incepe sa dea semne de somn..), azi dimineata a reusit sa insface telecomanda si…desi eu ma repezisem sa i-o iau caci eram sigura c-o va baga in gura…el a facut altceva: a indreptat-o catre combinuta si misca din ea , cum misc eu cand ii schimb piesele/cd-urile… (Desteptul lu’ mama! ) Dupa care..desigur..a bagat-o si-n gura! )