luni, 18 martie 2019

Implinim visuri?

Traim in cutii. Respiram un aer tot mai greu de respirat. Ne urcam in masini care ne duc catre alte cutii- locurile de munca. Ne grabim. Ne grabim mereu, nici nu mai stim catre ce ne grabim, dar graba a devenit un mod de viata. 
Ne-am indepartat de natura.
Defrisam paduri, aruncam plastice si gunoaie in apa, in paduri, pe strazi. Aruncam ulei ars la chiuveta. Folosim detergenti tot mai parfumati, ne luam deodorante pentru incaperi. Ca o gluma, ele au miros de pin. Sau de brad. Sau de lacramioare. 
Cu cat mai departe de natura suntem, cu atat mai mult ne-am dori sa o aducem in casele noastre.

Cand eram mica imi doream sa am un ...copac in mijlocul sufrageriei! Exact, un copac. Nu intelegam de ce nu se poate, in mintea mea orice era posibil. Facem o forma patrata in pardoseala, punem pamant, plantam un copac si... si gata! 
Mai visam si sa am o casa la mare, pe plaja, cat mai aproape de apa. Sa aud valurile, sa vad rasariturile, sa miros saratul din aer.
Cand esti mic totul pare posibil.
Ai vise cat cuprinde. Si ele se duc departe, pentru ca au aripi intregi, netaiate inca. Neciuntite. Si aripile neciuntite se intind si stiu sa zboare. 

Devenit adult, iti cam uiti visurile. Te iei cu viata, cum spunea un prieten. Asezi viata aceea, mult prea grabita, peste visuri. 
Dar daca... daca ai scutura praful de pe visuri? Daca te-ai opri, ai respira adanc de una..doua...trei ori si ai putea sa iti implinesti un vis? Care ar fi acela?
Tu ce-ai face??
Eu stiu ce-as face! 
Mi-as construi o casa pe o faleza inalta. O casa care sa nu zgarie retina rupand peisajul intr-un mod strident, o casa care sa fie "de-acolo", sa apartina locului. O casa care sa fie prietena cu locul, cu nisipul, cu marea, cu soarele. 
Daca inchid ochii pot sa o vad. Dar doar sa o vad, pentru ca nu-s in stare sa pun pe hartie ce vad. Niciodata n-am stiut transpune imaginile din mintea mea in desene, in schite, in proiecte.
Pentru acest lucru am nevoie de altcineva, cineva care stie sa faca acest lucru, asa ca as apela la o firma care stie sa faca proiecte de case. Eu stiu sa visez, cei de la AIA Proiect stiu sa transpuna visele in realitate.
Locul il stiu, L-am ales deja. 
Stiu ca n-as putea sa am un copac in mijlocul livingului, dar as putea sa am o terasa intreaga, perfecta, avand ca si centru de atractie acest copac
In zona aleasa sunt si surse de energie

Iar marea este la doi pasi distanta. 
Pentru mine este locul ideal sa imi fac o casa activa
Ce inseamna casa activa? O locuinta cu consum aproape zero. O casa care are trei elemnte cheie: confort, energie si mediu. Ideea de casa activa pleaca de la notiunea de functionalitate. Principala caracteristica a unei astfel de case o constituie impactul pe care aceasta il are asupra mediului inconjurator. Iar acest impact trebuie sa fie unul pozitiv, evident. O casa activa trebuie sa produca mai multa energie decat consuma.
Ceea ce inseamna ca materialele folosite pentru constructie ar fi extrem de prietenoase cu mediul. De curand citeam ca una dintre principalele cauze a emisiilor de dioxid de carbon este cimentul. Da, ati citit bine! Se pare ca este sursa a 8% din emisiile de dioxid de carbon de la nivel mondial. Asa ca l-as evita. As alege materiale prietenoase cu mediul.
Mi-as monta panouri solare, care ar asigura peste 75 % din necesarul de apa calda menajera. As folosi si energia de la eolienele de mai sus. As avea si un sistem de colectare a apei de ploaie, asa cum aveau pe vremuri bunicii mei. Imi amintesc si acum butoiul mare in care strangeau apa de ploaie. 

O casa activa inseamna o casa care iti asigura confort sporit. 
Pentru mine ideea de confort este sinonima cu o temperatura adecvata unui trai sanatos, un aer respirabil si multa lumina. 
Stiti cate grade am eu iarna in apartamentul unde locuiesc acum? 26 grade. Cu caloriferele oprite. Este nesanatos de cald. Si este nesanatos de uscat. 
Asa ca ar fi extraordinar sa ma las pe mana si experienta celor de la AIA Proiect, care ar sti sa realizeze proiectul astfel incat sa am o ventilatie naturala, fara consum de energie. As scapa de umidificator, de aparatul de aerosoli (care mi-au devenit prietene in lunile de iarna). As face zilnic aerosoli naturali.

Mai ales ca as avea grija ca ferestrele casei sa fie mari. Pentru ca iluminatul natural cat mai mult timp este o alta caracteristica a unei case active. Folosesti lumina zilei cat mai mult, reducand astfel cosumul de energie. 
Livingul ar avea un perete intreg de sticla, usi glisante, de marime generoasa, care ar crea o realtie vizuala cu natura din jur. Pe care, cand le deschizi, ai iesi direct in natura.
Mai mult, lumina nu ar veni doar de pe ferestrele laterale ale casei, caci mi-as face ferestre zenitale, pe mijlocul casei, astfel incat lumina de sus sa patrunda in toata casa. In cele mai indepartate colturi ale parterului. Stilul acesta de iluminare ar face ca spatiul interior sa radieze, ar crea o senzatie de deschidere totala.
In plus, noaptea, as putea sa vad atatea stele uitandu-ma in "tavan" cate n-am vazut niciodata pe niciun cer bucurestean al ultimilor 40 de ani!!! Va puteti imagina cum a fi o noapte in care ar fi ploaie de stele?? Sa stai intins in pat si sa privesti cerul. 

Eu vreau sa cred ca visurile copilariei se pot indeplini.
Uneori ele sunt la o intindere de mana distanta. 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 5: casa viitorului se proiecteaza acum.

joi, 14 martie 2019

Cand o aripa de inger iti atinge viata


- Stii, Mami, eu cred ca de acolo din Cer, Bunica mea se uita la noi si ne zambeste. Daca i-am face cu mana acum, eu cred ca ne-ar vedea si s-ar bucura.

Asa mi-a spus al meu fiu, intr-o seara din primavara lui 2017. Mergeam mana-n mana, pe drumul dintre gradinita lui si casa. Avea putin peste 5 ani. 
Bunica lui, pe care n-a cunoscut-o niciodata. 
Bunica lui, despre care stie doar ca este plecata in Ceruri de dinainte sa se nasca el. 

In simplitatea si sinceritatea lor, copiii ne invata mereu lucruri importante. Sau ne reamintesc lucruri pe le-am uitat. Si le reinvatam impreuna cu ei. Daca ne dam timp. Daca le dam timp. Timp. Atat. 

Povestea aceasta ar putea sa para un cliseu. Dar este departe de-a fi un cliseu. 
Povestea aceasta este despre mama si despre mine- fiica ei. Dar este si despre fiul meu si despre mine- mama lui. 
Povestea aceasta este despre si pentru oricine se regaseste in ea. 

Pentru ca, daca ar fi sa gasesc un om care mi-a fost alaturi in cele mai importante momente, bune sau rele, atunci ea este. 
Sa aleg un moment? Sa aleg o intamplare?
Sa fie ziua in care am picat primul examen din prima sesiune a vietii mele de studenta? Cand am fost atat de socata sid e revoltata incat am spus ca ma las de facultate? Ea mi-a fost alaturi, spunandu-mi doar “Daca vrei sa renunti la facultatea aceasta, renunta, faci tu alta.
Sa fie ziua in care am divortat si, desi rusinata de ce-a facut fiica-sa (caci, deh, "In famila asta nu se face asa ceva!") mi-a fost prietena in continuare?
Sau sa fie ziua in care, epuizata de una dintre cele mai teribile maladii ale acestei lumi, m-a luat de mana si m-a intrebat “Mai poti?”. EA, pe mine!!! Tot Ea pe mine!! 
Fiecare intamplare dintre acestea, si multe altele peste ele, m-a invatat ceva, a schimbat ceva in viata mea. 
Examenul picat a schimbat felul in care ma raportam la facultate. Crezusem ca va fi usor, au fost 5 ani grei. Cu ea alaturi, sesiune de sesiune! In ambele sesiuni venea din provincie in Bucuresti, doar ca sa stea cu mine sa faca piata, mancare, pana si cursuri mi-a copiat Mama!!!—doar pentru ca eu sa am timp sa invat.
Divortul (la 23 de ani) m-a facut sa ma prind ca, de fapt, eu n-am niciun chef sa fiu maritata, ca nu-mi trebuie hartii care sa-mi legalizeze iubirile. Nu mi-a reprosat nimic, desi stiu exact ca pentru ea decizia mea era de neinteles. 

Din toate acestea am invatat, mai presus de orice, ca sunt iubita neconditionat. EXACT asa cum sunt, cu nebuniile mele, cu alegerile mele- fie ele proaste sau bune, cu imperfectiunile mele, cu tot ceea ce sunt sau nu sunt!

Si totusi, am sa ma opresc la acea experienta, la acel moment crucial, cel mai important si cel care avea sa-mi schimbe radical viata. Aparitia fiului meu.
Si, oricat de ciudat ar suna pentru unii, cea care a fost langa mine atunci, desi fizic nu mai era, a fost Mama. 
In ianuarie 2011 implineam 37 de ani. Urma sa fie prima mea zi de nastere in care Mama nu ma va suna sa-mi spuna "La multi ani, Leta!". Am simtit acuta nevoie sa fug singura si departe, sa ma adun, sa-mi pun ordine-n ganduri si in suflet, sa fac sa doara mai putin plecarea ei. Asa ca mi-am luat o vacanta in Egipt, cadou. 
Eram o femeie care se simtea bine in pielea ei, din toate punctele de vedere. Dar plecarea ei, atat de rapida si de prea devreme, imi ridicase, pentru prima oara o intrebare: oare eu chiar nu vreau sa fiu mama? Niciodata?
Pana atunci mereu spusesem ca eu vreau sa fiu libera, sa calatoresc, vreau sa fiu independenta, nu-mi trebuie responsabilitati, nu vreau sa-mi schimb viata. In plus, mi se parea ca am tot timpul de pe lume, pentru orice!
Plecarea ei m-a facut sa aud ticaitul ceasului. 
Tic-Tac, esti sigura ca asta vrei?! 
Tic-Tac, esti sigura ca ai tot timpul din lume?!

Din vacanta m-am intors hotarata sa decid ce si daca si cum vreau. Imi fixasem si-un termen, ca nu cumva sa fiu tentata sa aman la nesfarsit decizia: pana la finalul lui 2011.

In mai 2011 inca nu apucasem sa ma gandesc sau sa decid ceva. 
De 1 Mai am plecat la mare: 2 Mai -ul si Vama Veche m-au primit cu bratele deschise. 
Cand m-am intors aveam sa aflu sa sunt insarcinata. 
Pana sa decid eu ceva, aranjase altcineva lucrurile. De fapt e mai mult, de fapt mereu am avut sentimentul ca aparitia lui a fost cumva “pusa la cale” de ea. Ca si cum, de acolo de unde era, s-a uitat in jos catre mine, si a tras niste sfori ca sa fiu aleasa de cel care-mi spune acum mama. De cel care-mi spune..da, exact, de cel care-mi spune:

- Stii, Mami, eu cred ca de acolo din Cer, Bunica mea se uita la noi si ne zambeste. Daca i-am face cu mana acum, eu cred ca ne-ar vedea si s-ar bucura.


Asa ca azi, ma opresc din nebunia asta de viata pe repede inainte si respir adanc. O data. De doua ori. De trei. Adanc. Ma uit la cer. Ii fac cu mana si ii spun ca nu este zi in care sa nu ma gandesc la ea. 

Mi-a facut cadouri toata viata ei. Cel mai frumos cadou a fost ca mi-a fost Mama. Si stiu ca si pentru ea cel mai frumos cadou era ca sunt fiica ei. Tocmai de aceea, de 8 martie, cadoul pentru Mama ar fi o bijuterie care sa ii spuna ca stiu ca m-a atins cu aripi de inger, atunci, in 2011.  
Sursa: borealy



Am vrut de atatea ori sa ii cumpar un cadou de 8 Martie care sa fie special. Mereu am amanat, stiind ca ma va "certa": "De ce ti-ai cheltuit banii pe cadou pentru mine, mai bine ii tineai si plecai tu intr-o vacanta!". N-am facut-o, nu am cumparat acest cadou special. Am crezut mereu ca am timp.

Uitati-va bine in jurul vostru! Uitati-va la oamenii care va sunt alaturi. Sau care v-au fost alaturi. Nu asteptati o ocazie anume, transformati o zi oarecare in aceasta ocazie! Si faceti-le o surpriza alegand ceva care le va spune ca ii apreciati, ca le multumiti, ca ii iubiti. Si, daca vreti sa alegeti un cadoul special, la fel de special ca spectacolul Aurorei Boreale, puteti alege un cadou de la Borealy


***
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 4: O experienta memorabila



marți, 12 martie 2019

Stiti pe cineva care stie pe cineva care-ar vrea...care-ar putea..?!

M-am trezit hotarata sa vand apartamentul pe care-l am si sa ne mutam intr-unul mai spatios.
De cateva luni tot sucesc ideea pe toate partile, am si tatonat putin terenul, m-am uitat pe preturile de vanzare/cumparare de pe site-urile cu anunturi de vanzari, ca sa stiu ce ma astepta. Asta pentru ca, desigur, fac un credit pentru diferenta de bani.
Am tot studiat articole din presa de specialitate, mai ales dupa ce am vazut ce fel a crescut ROBOR-ul anul trecut, mai ales dupa ce am auzit nenumarate zvonuri despre ce fel o va lua razna piata imobiliara. S-a facut ceva zgomot despre cum vom intra intr-o criza imobiliara comparabila cu cea din 2008. Insa eu cred ca a fost exact ca in vorba aceea "mult zgomot pentru nimic", criza e departe spun specialistii in analizele lor.
Asa ca, gata, ma apuc sa fac fotografiile. Un anunt fara fotografii de calitate are mai putine sanse. Sa profit de lumina diminetii, ca sa nu o patesc ca acum trei ani. Cand am incercat sa-mi vand garsoniera punand aceste fotografii la anunt. 


arhiva personala
arhiva personala

Ei, mda, omul din greseli invata! Asa ca acum stiu, fotografiile trebuie sa arate bine. Lumina buna, unghiuri bune, incadrare buna..
Stiu exact si ce sa scriu in anunt astfel incat sa nu stau cu mana streasina la ochi, privind in zare, asteptand jumatate de an sa vand apartamentul. Mai ales ca vine imediat luna aprilie si, potrivit studiilor, trimestrul al doilea din an  este cel mai bun pentru vanzarea uneu locuinte. Sa profit de el!

Hotarata, dau sa deschid pagina ca sa adaug anuntul cu tot cu poze.
Ma trezesc ca, in loc sa imi incarce site-ul dorit, pe ecran apare un mesaj ciudat.
In baza OUG  numarul..din data de 8 Martie 2019, va aducem la cunostinta ca orice forma de publicitate, incluzand aici anunturile de mica sau mare publicitate, este strict interzisa. Incalcarea acestei decizii se pedepseste cu inchisoarea intre 1-12 luni
Ma uit in calendar: nu e 1 Aprilie.
Nu imi vine sa cred ce am citit, asa ca sun un prieten, care lucreaza in zona publicitatii. Il prind cu greu la telefon, imi spune ca e pe fuga, ca e mult mai grav decat pare. Ca se va interzice ---in curand--- presa, cu totul. Imi balmajeste ceva despre libertatea presei care se duce, despre libertatea noastra care se duce, despre cum ne intoarcem in epoca salamului cu soia.
Nu pricep mare lucru din ce spune, caci este agitat si are un discurs greu de urmarit. De fapt, ca sa fiu sincera, pricep foarte bine ce vrea sa spuna: de luni de zile am observat tot felul de schimbari, nenumarate OUG-uri care incalca flagrant drepturile noastre. Sau le sfideaza. Pe fata.
Cu toate acestea…stiti vorba aceea “tara arde si eu ..” 
Da, eu am acum prioritatea mea. Exact, cea cu care m-am trezit de dimineata, cea cu vandutul. Cea cu cumparatul. 
Asa ca incerc sa actionez constructiv. 
Sa demarez actiunea…dar, cum??
Ma simt exact ca un om care a condus toata viata lui doar masina cu cutie automata, iar acum i s-a dat una cu cutie manuala.
Habar nu am de unde sa o apuc. Daca nu pot sa pun anuntul pe site, unde si cum vand eu? Cum caut ce doresc? Cum compar preturi? Cum stiu care-i piata, ca sa nu pun vreun pret aberant de mare la apartament si sa raman cu el navandut. Sau prea mic si sa ies in pierdere.
Bine ca am salvat, zielele trecute, o statistica imobiliara de pe Anuntul Telefonic. Macar sa-mi fac o idee despre preturile din diferite zone. O caut cu infrigurare prin foldere. Ura, chiar o am, facusem print screen, iar acum acest lucru ma salveaza.

Noroc ca am trait si in vremea comunismului (am zis noroc?!? Mda, ma rog, acum pare ca este util!) si ca inca imi amintesc diversele metode prin care vindeai cate ceva. Dar greu, e greu de tot sa te intorci acolo. Vandutul prin "metoda datul din gura in gura”. Nu stiti cum este ea?  Pai cam asa:
-Vecina, ai cumva de vanzare tigari, caci am treaba la doctor si trebuie sa dau ceva.
-Vecina nu am, dar am auzit pe cineva care stie pe cineva, care ar avea asa ceva de vanzare.
Asadar, se pare ca trebuie sa ma apuc de sunat prietenii, de vorbit cu vecinii..
Si mai stiu o cale, era la moda cand eram eu in facultate si nu se inventasera copiatoarele (adica nu gaseai la tot pasul): fluturasii. Nu cei colorati, care zboara din floare in floare. La noi in facultate se imparteau fluturasi cu textul “Copiez cursuri/seminarii, contra cost. Scriu frumos. Garantez ca se intelege scrisul.” Aceeasi fluturasi erau lipiti si pe stalpii din jurul caminelor studentesti. Sa stie omul la ce camera sa bata la usa. Ca, deh, mai chiuleam de la cursuri, dar cand venea sesiunea aveam nevoie sa invatam dupa ceva.
Deci "metoda fluturasului": sa ma apuc sa-i printez, sa-i lipesc pe stalpi. Sa-i pun pe la cutiile postale. Sa…
Mda, sunt niste solutii, dar impactul va fi atat de mic!!
Acum, serios, statistic vorbind, cati oameni trec pe langa stalpul acela? Si, dintre cei care trec, cati stau sa citeasca? Si daca citesc, cati sunt in cautarea unui apartament? Ok, ati prins ideea!


Este clar, trebuie sa ma grabesc. Cred ca spatiile de pe stalpi sunt limitate, in mod clar toti vor vrea sa puna anunturile in zonele cele mai populate, asadar cred ca "stalpii buni" se vor ocupa repede!!! 
Apoi trebuie sa merg si la intersectii. Asa ca, daca vedeti o femeie care alearga la printre masinile oprite la semafoare, deschideti, va rog, geamul.
Poate doriti sa va cumparati un apartament. Eu am unul de vanzare.
Sau poate stiti pe cineva care isi cauta.
Sau poate stiti pe cineva care stie pe cineva..?

Exercitiu de imaginatie scris pentru Spring SuperBlog 2019, proba 3: Cum ar arăta lumea de azi fără anunțuri de mică publicitate?

duminică, 10 martie 2019

Va rugam nu trantiti usa!

Stau pe o banca in parcul dintre blocuri. E o zi frumoasa de primavara, aproape vara - daca e sa ne luam dupa gradele din termometre. Asa ca am iesit la aer, ca o gaza care abia astepta sa dea soarele. Copilul isi vede de joaca lui cu gasca de amici, iar eu incerc sa citesc ceva dintr-o carte. Povestea ei ma prinde, ma scufund in ea, doar din cand in cand mai ridic nasul ca sa verific pe unde se afla kiddo. E aproape liniste (da, chiotele copiilor nu le mai aud de cand il am pe-al meu, ele au devenit cumva zgomot de fond usor de ignorat). 
Asta pana cand niste zgomote, care ar trezi pe orcine din somn (ca sa nu zic din morti), incep sa se auda chiar din spatele meu. Nici macar nu trebuie sa intorc capul caci stiu ca e vecinul meu. Vecinul meu cu masina lui obosita, vecinul meu "simpatic" care imi da in fiecare dimineata desteptarea. Vecinul meu pentru care as vrea sa pun afis pe scara, sa facem cheta, sa-i rezolvam problema cu motorul masinii, ca sa am si eu dimineti linistite. Sau macar dupa amieze de duminica, asa cum e aceasta. 
Cand, intr-un final, zgomotele se opresc, pot rasufla usurata. A pornit. Va pleca. Pot rasufla, dar nu si respira, pentru ca la pornirea motorului masina vecinului a tusit un mare nor de noxe. Direct in nasul meu. Asa ca imi var nasul in esarfa (macar aia miroase a parfum) pana pleaca norul.

M-a scos din povestea cartii, nu mai reusesc sa intru in ea, asa ca..ma apuc sa scriu. Pentru SuperBlog. Caci daca nu acum, atunci cand? 

Ma uit la copiii din parc si ma gandesc ca ei au sanse sa traiasca in alta lume..peste zece, douazeci de ani. Poate chiar mai repede, daca vom fi destul de inteligenti incat sa imbratisam conceptul de e-Mobility. 
Daca ma gandesc bine si eu am sanse.

Acum un an, cand cladirea unde este sediul firmei in care lucrez a devenit green, au aparut in curte niste oameni care montau niste "chestii". Nu mi-era foarte clar ce sunt, faceam tot felul de glumite cu colegii mei de birou, pana cand ne-am prins ca sunt statii de incarcare. Nu, nu pentru laptopurile workaholicilor mei de colegi (unii), ci pentru masini electrice. 
La scurt timp, am vazut acelasi lucru si la Mega-ul de langa noi. Mi-a atras atentia al meu copil, pasionat de masini si de tot ce inseamna tehnologie. Cand mi-a spus "eu voi conduce o astfel de masina cand voi fi mare", am zambit. Mai intai sceptica, apoi mi-am dat voie sa visez. Tot el a vrut sa facem un drive test, asa ca am luat legatura cu departamentul de vanzari auto de la Auto Schunn si am facut programare pentru acest test drive, chiar cand faceau 25 de ani de activitate. Din spate, unde era copilul, auzeam doar wow-uri si mama, ce tare e. Si cam asta imi venea si mie sa spun.

Rememorand aceste momente, amintindu-mi si de campurile cu eoliene de la Corbu, mijesc ochii si ma las purtata pe aripi de vis. Dimineata aceea de weekend in care ma trezesc (masina vecinului fi-va demult istorie) si merg sa-mi fac cafeaua. Deschid larg fereastra si respir in fata ei. Aer. Adica, pe bune, chiar aer curat. Si aud nu doar mierlele (pe care le aud si acum in fiecare dimineata, norocoasa fiind si locuind langa Delta Vacaresti), ci o multime de alte pasari care ma fac sa imi amintesc de vizita mea in Rezervatia Naturala a Deltei Dunarii. Concertul diminetii, mai tare decat orice clasic. Si-n timp ce urechile sunt mangaiate de cantecele pasarilor, ochii se bucura sa vada ca blocurile de langa noi si-au pastrat culorile de dupa reabilitare. Ca nu au devenit acelasi monoton-uniform-deprimant gri. 
Si dupa cafea merg catre parcare, ma urc in masina si plec acolo unde mi-e sufletul. Spre mare. In parcare, cuminte, ma asteapta masina mea electrica, un Mercedes-Benz EQC.

Verific procentul de incarcare, e ok cat are, incarc la prima de pe autostrada. Caci sunt destule statii de incarcare pe drum. In oras nu o incarc mult, n-ar avea sens, din moment ce drumurile mi-s scurte. Iar acum voi face incarcare completa (ma tine 450 km, mai mult decat suficient). 
Ceea ce nu v-am spus (dar va spun acum) este ca mi-am facut o casa la Corbu. Vara de vara merg acolo, acum voi lua cu mine si niste prieteni carora le-am promis demult ca-i duc sa vada ce frumos si-au revenit fauna si flora din Delta. Caci de acolo, de la casa mea, ajungem rapid pana-n mijlocul rezervatiei. Masina e silentioasa, poluare zero, asa ca nu deranjam cu nimic.
Din fericire a disparut si "fauna" bipeda care-si facuse aparitia, prin 2018, in zona. Veneau cu niste masini zgomotoase, intrau cu tupeu pana pe plaja, bagau gratare al caror miros iti rapea sansa sa mai simti briza marii, iar muzica le urla din portbagaj.
Nu stiu cum se face dar, de cand societatea a trecut la e-Mobility, personajele de care va spun au disparut. Si-or fi gasit alta planeta pe care s-o polueze (inclusiv fonic!), desi eu sper ca nu...
De atunci pot sta complet linistita in coltisorul meu de Rai, in nisipul alb, cu ochii mijiti  (poate chiar inchisi) cu mirosul marii in nari...
..Marea..
....miroase ciudat marea..
....stiu de undeva mirosul acesta..
De unde stiu mirosul acesta..?
Un troncanit...o usa trantita..
Usa?!!? Pe plaja mea??!!! 
Vecinul, cu tot cu noxele lui, s-a intors. 
A parcat fericit si-a trantit usa. 

Maine este o noua zi.
Si fiecare zi noua ar putea sa fie un pas catre o societate e-Mobility. Catre o societate fara emisii de carbon. Si, de ce nu?, catre o societate mai civilizata! In care nu se trantesc usi in visele nimanui!!


Exercitiu de imaginatie (scris -partial- pe o banca in parc) pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 2: Un viitor definit de e-Mobility











joi, 7 martie 2019

Libertatea mea are miros de Mare


Am fost privilegiata, am crescut intr-o familie in care vacantele au fost la loc de cinste. Vara de vara, an de an, ne-am construit amintiri impreuna.
Imi amintesc masina lui tata, Dacia 1300. Alba, cu numar impar: 2979, canistra metalica pentru benzina. Cand plecam in vacante biata Dacie era cocosata de bagaje!
Imi amintesc si casetofonul marca ITT, caruia i se puneau baterii ca sa avem muzica in masina. Casetele audio BASF, hlizelile noastre de pe drum, somnul meu din masina- pe bancheta din spate, cu capul pe sora-mea (deh, eram mezina)
Am haladuit in multe locuri din tara asta cu ai mei, am amintiri care-mi sunt tare dragi si lipite de suflet. Poate ca de atunci, poate ca din copilaria asta plimbata, mi se trage focul din talpi si dorul de duca si dragostea pentru calatorii.
Ne-a purtat Daciana (cum ii spunea tata) de-a lungul si de-a latul Romaniei. Borsec, Olanesti, Sangeorz Bai, Sibiu, Arad, Piatra Neamt- sunt doar cateva dintre destinatiile pe care mi le aduc aminte. 

Sau marea, nelipsita mare, cu Eforie, Mamaia sau Constanta. 



Imi amintesc si vacantele din Dobrogea (aveau ai mei niste prieteni tare faini, o familie mixta: el bulgar, ea grecoaica), trecerile cu bac-ul peste Dunare, de la Braila catre Tulcea. Imi amintesc si vacantele la bunici, intr-un sat de munte din Valcea.
Dar prima mea vacanta, prima pe care mi-o amintesc, este de la mare. Cu cortul, intr-un camping din Mamaia Nord, undeva aproape de Navodari.
Nu ma prind nici la ora actuala pe unde era, uneori am senzatia ca este actualul Camping S, dar n-as baga mana in foc, caci totul este---desigur!!!- extrem, extrem de schimbat…
Aveau ai mei un ditamai cortul, din ala in care intrai fara sa te apleci (adica si tata, la cei 1,84m ai lui), cu doua incaperi si un “hol”. Cu o veranda mare in fata, care ne oferea umbra cand doream umbra. Ce-a fost spectaculos in vacanta aceea (si in toate care au mai fost cu cortul) fata de oricare alta vacanta? De dimineata pana seara stateam in slip, pe plaja, prin apa, prin camping si abia seara trageam un tricou si niste pantaloni pe mine. Ma umpleam de atata soare si de atata lumina, pe piele si in suflet, cat sa ma tina pana la vara viitoare.
La cort viata curgea lin, fara nicio apasare, fara niciun stres, fara ceas, fara ore exacte. Era o stare de libertate si de relaxare, de care nu prea aveam parte in restul timpului. Era o atmosfera atat de deschisa intre oamenii aceia din camping. Era mult ras, caldura, apropieri. Prieteniile se legau rapid, atat intre copii cat si intre adulti.
Ne strangeam o liota de copii si, pe toata durata sederii, ne jucam impreuna. Cand pleca vreunul dintre noi, ne promiteam ca ne vom vedea, ca ne vom scrie (cei care stiau sa scrie). Ne dadeam intanire anul viitor in acelasi loc, chit ca uitam in cateva luni de intalnirea promisa.
Stateam pe plaja cat era ziua de lunga. Zaceam pe nisip, jucam volei, badminthon, ma balaceam pana nu mai puteam. Seara stateam la povesti fie pe plaja, fie pe langa cort.

La intrarea in camping era un chiosc de unde puteai cumpara vederi. Da, acelea cu “Salutari de pe litoral”, clasicele vederi, pozele cu plaja, un hotel, un camping si cam atat. Cumparam mereu cateva si le trimiteam prietenilor ramasi acasa, in Braila. Vederile ajungeau cu mult dupa ce ajungeam eu inapoi acasa. Deh, asa era cu posta pe atunci. Dar eu tot trimiteam prietenilor. Mi-era dor de ei, regretam putin ca nu impart povestea de mare si cu ei, dar stiam ca ne vom revedea si ca vom avea o multime de lucruri sa ne spunem.
Tot la intrarea in camping era receptia. Locul unde soseau toti cei care doreau sa se cazeze acolo. Aici mergeam sa admiram masinile si rulotele “strainilor”. Caci veneau multi nemti (RDG,desigur), polonezi, cehi. Atunci am vazut prima oara in viata mea suporti de biciclete, habar nu aveam ca exista.
Ambarcatiuni prinse de masini, placi de surf, tot felul de obiecte pe care le vedeam doar in revistele “din afara”. O lume care mie mi-era accesibila doar in Neckermanuri, mi se dezvaluia in realitate. O realitate extrem de diferita de a noastra. Desi eram foarte mica, percepeam diferenta.
Dreptul la vacanta il aveam toti, eram egali, teoretic. Practic, fiecare si-o petrecea dupa posibilitati.
Cu toate acestea nici nu imi puteam imagina vacanta mai frumoasa decat perfecta mea vacanta.
Totul a avut un farmec aparte in acele zile. Senzatia aceea de libertate maxima a ramas de neuitat! 
Senzatie dupa care am tanjit apoi ani de zile si pe care, greu si tarziu, am regasit-o. La aproximativ  20 de ani distanta, in Vama Veche a anilor 97-98. 
De-a lungul anilor, vacanta la mare a ramas in topul preferintelor mele. Este locul unde am fost cel mai aproape de ai mei, este locul care m-a invatat cele mai mari libertati.
Ma uit la ce vasta este oferta pentru vacanta cu Christian Tour. Si ma tenteaza multe. Caci astazi, devenita mama, am mare grija sa ii creez eu amintiri copilului meu.
Pentru ca stiu cat conteaza. Pentru ca am fost norocoasa sa am multe amintiri din vacantele cu ai mei. Pentru ca, atunci cand crestem si ne desprindem de parinti ori cand ei nu mai sunt deloc cu noi pe pamant, ele, amintirile acestea, sunt ceea ce raman. Un hohot de ras si vocea mamei, inotul umar langa umar cu tata, mirosul de sarat, rasariturile, nisipul lipit de piele, parul sarmos… toate, absolut toate, imi sunt lipite de inima. Si ma intorc catre ele de cate ori mi-e dor si cui i-as spune nu mai este alaturi.

Asadar sunt o mare sustinatoare a dreptului la vacanta si ma bucur sa aflu ca si Christian Tour sustine Dreptul la vacanta

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 1: CHRISTIAN TOUR susține DREPTUL LA VACANȚĂ

Implinim visuri?

Traim in cutii. Respiram un aer tot mai greu de respirat. Ne urcam in masini care ne duc catre alte cutii- locurile de munca. Ne grabim. Ne ...