sâmbătă, 29 decembrie 2012

despre Revelioane cu aroma copilariei si despre recunostinta

Se apropie vertiginos finalul anului…cat de repede a trecut, nici nu-mi vine sa cred… Parca ieri era vara si mergeam in parc unde-mi dormea copilul, in carucior, la umbra copacilor, iar eu citeam…
Asadar…se apropie revelionul…si, pentru prima oara dupa multi ani, am motive de zambet de revelion. Ma explic: la revelionul de acum trei ani abia primisem vestea ca Mama are cancer de plamani si am fost la ai mei, dar numai chef de revelion nu aveam….acum doi ani Mama deja nu mai era…am stat cu ai mei, dar nu avea niciunul dintre noi chef de noaptea dintre ani fara ea….iar anul trecut eram cu bebe de cateva saptamani, la miezul noptii l-au speriat artificiile si petardele si a inceput sa planga…nu s-a oprit pana pe la 2a.m. cand..obosita si eu si el..am adormit amandoi.
Asa ca…anul acesta este un an special pentru mine… Vom sta casa, de altfel nici eu, nici Andrei nu suntem fani ai petrecerilor in noaptea dintre ani…Mie una imi place sa stau acasa, la tv (daca am ce vedea), cu masa plina de bunatati din care sa “ciugulesc” de cate ori mi se face chef de ceva din ce-i pe ea…
Revelioanele copilariei mele asa arata, toate…seara ne imbracam mai “de fitze” si ne puneam bani in buzunar (ca sa ne prinda anul nou frumusei si bogati :) :) ), asezam masa intinsa in sufragerie, dadeam drumul la tv (in sfarsit era un moment in care aveam mai mult de 2 ore de program!!!), la 12 ciocneam sampania, aprindeam artificii, ne uitam la eventualele focuri de artificii de pe cer… Apoi , ca la comanda, dupa miezul noptii, ne bagam in “scutece” (adicatelea in pijamale). De obieci tata claca primul :) si se retragea la somn… Noi 3 (fetele casei) ne asezam care pe unde avea chef…si ne mai uitam la tv..mai atipeam..ne mai trezeam..mai ciuguleam ceva..mai beam un vin..un suc…si, rand pe rand, adormeam toate.. Mama, de obieci, era ultima.. Imi amintesc programele tv cu romantele dinspre dimineata…cu colajele de “muzica popoarelor” (sau cum se chemau ele, caci nu mai stiu)…
Pe 1 ianuarie noi, copiii (eu si Diana) ii sorcoveam pe ai mei si primeam cate-o suta de lei :) Apoi ieseam pe afara- ca sa ne incepem anul si cu putina miscare si aer liber…
Au trecut multi ani de-atunci…dar parca toate astea se intamplau ieri…
Astazi am eu, la randul meu, copil si ma gandesc ca mi-as dori foarte mult ca si noi doi, ca parinti ai lui,  sa fim in stare sa-i oferim intamplari de care sa-si aminteasca cu aceeasi placere cu care imi amintesc eu de cele din copilaria mea..
Poate ca, de fapt, aceasta este cea mai mare schimbare pe care a adus-o fiul meu in viata mea: sentimentul puternic ca acest copil va fi, in mare masura, ceea ce vom fi noi in stare sa reflectam in el…. dorinta aceasta de a creste un Om, un om cat mai frumos pe dinauntru… Caci iubirea catre el si responsabilitatea (pentru ceea ce va deveni) se imbina in egala masura!
Si poate ca, abia de cand sunt parinte am inteles cat de multe multumiri le “datorez” parintilor mei pentru ca eu sunt ceea ce sunt acum.  Din pacate nu pot sa-i mai multumesc decat unuia dintre ei. Si sa sper ca…desi din alte lumi nu se pot citi bloguri, poate se pot citi ganduri..si poate ca, de acolo de pe unde se afla, Mama mea stie ce gandesc/simt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu