joi, 11 aprilie 2013

Din lumea bebeluseasca adunate

Ma trezesc cateodata -cand ma uit la el- cum ma invadeaza o emotie din aia de face gol in stomac si uda ochii. Asa s-a intamplat de cand am venit cu el acasa de la maternitate, numai ca atunci ma gandeam ca am asa stari pentru ca sunt in perioada de labilitate psihica de dupa nastere :), dar iata ca starile alea au ramas si vin periodic, ba chiar cu emotia crescuta in intensitate.
Caci ma uit la el si inca nu-mi vine sa cred ca frumusetea si desteptaciunea asta mica (vedeti ce modesta sunt?) este rodul nostru, este bucatica din mine, este bobul ala mic de mazare pe care l-am vazut pe o ecografie, intr-un mai insorit. Ca este pisoiasul ala mic cu care am venit acasa, intr-un mijloc de decembrie...
Da, emotia a fost prezenta de cand l-am nascut, dar iubirea..iubirea fata de el a fost ceva care-a crescut in timp, a devenit mai mare si mai frumoasa cu cat bebelusul devenea baietel... 

Ma uit la el si-l vad pe Andrei in el, caci expresia fetei, unele priviri, anumite zambete sunt 100% ale lui Tati. Forma sprancenelor, gura, fruntea, toate sunt ale lui Tati... Ma uit la el si ma vad pe mine in el...in unele momente cand isi rotunjeste ochii si priveste asa, cu ochii rotunzi si cu zambet... Are bucle la urechi, bucle la ceafa.. Codita lui tati (formatul plantatiei lui de par) la ceafa. Vartejul meu din crestetul capului, ala de nu ma lasa sa fac mai nimic din ce-as dori propriului par... Ma uit la el si vad nuantele aramii ale parului sora-mii...Si, cateodata, are expresii care-mi aduc aminte de Mama...draga mea mama, care n-a apucat sa-si vada nepotul.. Si cand este concentrat la tv...da, il vad pe Andrei... Cand se enerveaza si se oftica..ma vad si pe mine... :) (cel putin asa aud din povestile sora-mii, ca eram cam ofticoasa daca nu eram bagata in seama sau daca nu-mi iesea cate ceva). 
Si dupa ce vad atatea asemanari cu noi, vad si "ceva"urile lui, alea care nu-s luate de la niciunul, expresiile si haioseniile personale despre care noi ne intrebam de unde-au aparut si daca le va mai avea si peste cativa ani...
Felul in care face el cu ochiul, inchizand/strangand din amandoi ochii-caci nu poate doar cu unul... Felul in care se stramba cand nu-i place ceva... Expresia de satisfactie pe care-o afiseaza cand descopera un gust nou de mancare, care-i place... Expresia de concentrare maxima cand face ceva, cand trebuie sa-i inchidem gura cu mana caci de atata concentrare sta cu ea deschisa :).. Buza lasata in jos si expresia de suparare- cand il intrebam "Cum plange bebe, Andrei?" si imita ce-a vazut in pozele cu copii, in reviste, cum l-a invatat Tati sa faca...ca mai apoi, in cateva fractiuni de secunda, sa rada ca si cum este 100% constient ca a facut o gluma foarte buna. Si chiar asa e, caci ne amuzam teribil de cat de mic teatrangiu este cand vrea el...
Si cuvinteste....pfoa...cat poate sa cuvinteasca!!! Mult, cu tot ce-i in jur, cu noi, cu masinile, cu desenele, cu jucariile, cu obiectele de mobilier..cu copiii in parc, cu parintii/bunicii/bonele copiilor din parc..cu toate... 
Se opreste in fata oamenilor care stau pe banci, in parc, si incepe sa voreasca cu ei...le inmoaie inimile si le smulge zambete tuturor...
Se iubeste pe sine de moare -cand se vede in oglinda. Se pupa, isi vorbeste...i-e drag de el, ce mai incolo si-ncoace!
Se agata de pantalonii nostri cand vrea sa ajunga la obiecte prea sus pentru el...De la vizor pana la felinarele din parc, pe care mi le arata si le-ar vrea atinse cand se lasa seara si se aprind...


Sunt atatea expresii, atatea gesturi, atatea figuri pe care imi doresc sa nu le uit niciodata.. E atat de misto perioada asta, in care descopera lumea si se descopera pe el... 
Ma uit la el...si mi-as dori sa il putem creste intr-o lume care sa nu-l doara niciodata, o lume in care sa nu fie ranit si sa nu raneasca..o lume care sa nu-i modifice bucuria asta a lui de-a trai, de-a inventa, de-a fi... Mi-as dori ca puiul nostru sa ramana asa frumos pe dinauntru cum este acum. Si...u know what?...stiu ca lumea aia e una ideala, ca ea nu exista, dar mai stiu si ca noi facem tot posibilul ca sufletul lui sa ramana cat mai frumos si zambet lui cat mai larg. 
Si sunt convinsa ca toti parintii-parinti fac asa...dar tot am simti nevoia sa scriu despre asta...pentru cand va fi mare-mare si se va intreba cum era el si cum eram noi cand el era mic-mic...


Si pentru ca vreau sa stie cat de mult si cat de "in bine" ne-a schimbat vietile! Si asta o spune o femeie care, acum vreo 3 ani ar fi jurat ca ea nu va face copil. :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu