Muzici pentru bebelusi

Muzica a fost prezenta intotdeauna in viata Andreiului nostru...

Nici nu cred ca se putea altfel dat fiind faptul ca este un mic Partos :)... In plus, cat eram doi in unul eu am ascultat foarte multa muzica (adica am facut ce fac in mod normal) plus ca am fost impreuna la cateva concerte memorabile: Scorpions, Bon Jovi, Mike & the Mechanics, Whitesnake (asta asa...ca sa mentionez doar cele care-mi vin in minte la prima strigare.)

(PARANTEZA: cati copii nascuti in anul de gratie 2011 se vor putea mandri, cand vor fi mari, ca ei au fost prezenti la ultimul concert Scorpions, adica un concert din seria de concerte de retragere.. ??? Ziceti voi, nu va fi un copil cool??!!! INCHID PARANTEZA)

Dupa ce s-a nascut i-am tot cantat..si eu si Andrei si Diana ...nu ceva anume, dar ii tot cantam/lalaiam diverse.. Plus ca radioul din camera lui mergea mai tot timpul, in surdina, pe  un post cu muzici lente si frumu.

Intr-o buna zi, in parc, cand era usor marait, Otilia (mama de Vladut) i-a cantat ce-i canta baiatului ei cand acesta era indispus... Si asta a fost "Un motan cat un pisoi"...de pe cutiuta muzicala numarul nustiucat...

Si asa tare i-a placut copilului ca mi-am dat seama ca ar fi cazul sa invat si eu ceva cantecele de copii... Cum nu ma ajutau prea mult neuronii si uitam si linia melodica si versurile..am invatat UN cantecel. Exact cel mentionat mai sus.  Incet -incet l-am invatat toti (adica si Andrei si Diana) si Andrei Jr era super incantat de el. 

Cantecul asta era asul din maneca de cate ori nimic altceva nu functiona... I-l cantam la adormire (si puneam si cd-ul cu el), in masina, in parc, la schimbat, oriunde il apuca vreodata vreo stare de nemultumire si de agitatie si se calma ca prin minune. Si radea. Si se uita fix la combinuta (atunci cand se auzea si cd-ul). 

Apoi, incet incet, am trecut si la "Azi Grivei e manios"...si i-a placut si asta... Si usor usor am ajuns sa adormim pe cd-ul mentionat... 

Pana intr-o zi, cand am vazut ca nu prea mai reactiona asa cu bucurie ca inainte, asa ca am trecut pe un cd cu clasic, muuult muult indragit rapid de el.

Serile trecute se agita de mama focului in loc sa se lase cucerit de Mos Ene.. 

(ALTA PARANTEZA: de cand merge si descopera ce-i in jur, seara e mai greu cu adormitul, caci il apuca dorul de jucarii, de cd-uri, de combinuta, de rulourile de la geam, de usa, de tot ce e in jur...si ar vrea sa mearga la ele, sa se joaca si nu sa doarma... Dar, despre asta intr-o viitoare postare iNCHID PARANTEZA)..

...asadar..ce-mi vine mie si-i schimb cd-ul si-i dau drumul pe cutiuta muzicala...cea ascultata si ras-ascultata inainte... Ce credeti? Copilul se potoleste brusc si ramane cu ochii lipiti de cutia de unde vine muzica (a se citi: combinuta). Dar nemiscat, va jur! Pe spate, cu bratele deschise, cu palmele ridicate si cu degetele rasfirate...de fapt..ele, degetele, erau singurele care se mai miscau..din cand in cand... AH! Si genele, caci mai si clipea uneori :). Reactia la cele doua piese de care v-am zis mai sus a fost bestiala: a inceput sa rada la ele si se uita la mine si parca-mi zicea "Mai, mami, astea-s cantecelele alea pe care mi le cantati voi cand eram bebeu si ma mai apucau nervisorii!!! Dadadada, zau ca le recunosc si, mai mult, acum stiu si eu ce-i aia catel si pisoi si soricel....oooohhooo...ce bine..ce mare sunt, ce bine inteleg!...."

Ca sa nu lungesc foarte mult...a adormit pe aceasta muzica... 

Iar eu iarasi am avut revelatia ca bebe nu mai e bebe, ca bebe e un baietel...mic inca, e drept, dar baietel deja...

Dragul nostru Andrei!!!! :)

SLASH la Sala Palatului si-un copil cu o matusa acasa..

Recunosc, inceputurile mele in ceea ce priveste trupa Guns au fost marcate de o simpatie pentru Axl. Abia apoi, dupa vreo 2 anisori, am inceput sa ma uit mai cu atentie la Slash, sa-mi deschid urechea acordurilor de chitara pe care le scotea omul cu palaria lipita…si de-atunci am inceput sa-l consider pe Slash mult mai important decat Axl. Si, da!, cand spun Slash imaginea care-mi vine in cap este o claie de par negru cret, cu o palarie lipita de ea, cu niste ochelari de soare pe nas si cu o tigara in coltul gurii.  De la balcon, unde-am stat, n-am vazut daca a avut tigara (cred ca n-a avut-o!  ), dar am vazut camasa lui in carouri-fara maneci, bratele super bine facute (pentru care l-ar invidia pana si Arnold  )si la fel de bine tatuate precum si..evident!..palaria si claia de dedesubt!

Noi am mers dupa deschidere, iar Slash a inceput exact la ora anuntata. 20.30. Adica a facut fix invers decat face ex-colegul lui, Mr Axl, cel renumit pentru oribilele lui intarzieri. Asta mi-a placut tare-tare. Si tot tare-tare mi-a placut cum au aparut pe scena…adica cei din trupa in fata, iar el- la inceput- mai in lateral, fara sa eclipseze colegii de trupa.  Ceea ce mi se pare normal- dat fiind faptul ca omul e chitarist nu vocalist, dar si o dovada de mare bun simt, dat fiind faptul ca biletele s-au vandut in mod cert multumita numelui sau, nu trupei. (desi trupa este super beton, pe bune!!!).

De altfel cel care-a dialogat cu publicul a fost Myles Kennedy, el a multumit in nenumarate randuri celor din sala, el i-a prezentat pe ceilalti de pe scena…

Mi-a placut tot concertul, chiar daca pe alocuri am auzit prost (nu stiu daca a fost din cauza ca eram la balcon sau asa s-a auzit si jos..  ). Piesele, asa cum era si normal, au fost “de-ale lor”- ceea ce mi s-a parut absolut normal dat fiind faptul ca acest concert a facut parte din seria concertelor de promovare a albumului “Apocalyptic Love”. Dar au fost si piese Guns(“Nightrain“, “Civil War“, “Rocket Queen“, si piesa lipita de sufletul meu “Sweet Child O’Mine“.), ceea ce nu m-a deranjat deloc, mai ales ca Myles Kennedy are o voce super faina, as spune ca mai buna ca a lui Axl. Trupa, The Conspirators, nu m-a dezamagit deloc.

Slash a avut super solouri de chitara, a aparut si chitara double neck, a fost PERFECT!

Despre atmosfera din sala…hm..ce sa va zic.. La prima vedere mi-a placut. Adica faptul ca tot parterul Salii Palatului era in picioare cand au intrat oamenii pe scena si ca in picioare au ramas pe tot parcursul concertului…mi-a placut. De ce zic “la prima vedere”? Pentru ca, pe durata concertului, nu mi s-a parut ca era chiar publicul entuziast pe care l-am vazut la alte concerte rock. Am avut senzatia ca in sala erau mai degraba fani Guns, dat fiind faptul ca pareau ca invie la piesele Guns, in timp ce la restul pieselor aplauzele se opreau foarte repede. A fost un super solo al lui Slash care n-a scos aplauzele la care ma asteptam eu… Ma rog, feelingul meu a fost ca se putea un public mai bun. Poate ca asa s-a simtit de la balcon, poate ca jos, printre cei de acolo alta era atmosfera..nu stiu… Langa noi, cu exceptia unui grup de tinere entuziaste (imbracate cu tricouri Guns!!) care s-au batait nonstop…restul erau calmi, pe scaune, cel mult miscau cate-un picior pe ritm. Sala plina, majoritatea tineri sau foarte tineri: langa noi erau doi pusti, un baietel de vreo 4-5 ani, o fetita de vreo 8-9..care-a filmat TOT concertul cu telefonul mobil )

Sincer cred ca mi-ar fi placut mult mai mult daca era vara si daca eram afara… poate m-am invatat eu prost, adica m-am obisnuit ca la concerte rock sa merg in aer liber…deh!  

Haioasa a fost partea de final…adica bisul…chiar ma intrebam daca cei din sala vor fi in stare sa-i readuca inapoi.. Bine, drept e ca nici nu s-au lasat mult chemati (s-or fi prins ca daca asteapta prea mult fuge lumea din sala??).. Vine Slash, cel putin vorbitor, la microfon “Mai vreti o piesa?” “Daaaa”-urla sala... “OK” zice el  si…da-i cu Welcome To The Jungle. Apoi ne-au cantat si Paradise City.

Finalul special…tunurile de confetti au impuscat Sala Palatului. De fept, pe cei din sala. Asa de puternic incat au ajuns pana si la noi  Aratau foooarte misto hartiutele alea plutind/zburand prin luminile colorate.

Ah, ca tot am zis de lumini, foarte misto jocurile de lumini. Si fundalul din spatele trupei- doua diavolite rosii cu forme apetisante 

Sigur ca a venit si momentul de final…s-au adunat la un loc, s-au aplecat in fata publicului si apoi…si-au aruncat betele (tobarul) sau penele de chitara (Slash) printre spectatori… De altfel era sa se lase cu accident: doua fatuci dintr-o loja gata-gata sa cada din maieuturile lor, intinzandu-se dupa un bat..

Per total..o seara super reusita...  

Iar acasa ne astepta un tanar jumate' adormit care isi alergase (vreo doua ore) matusa prin toata casa  . Multumim si pe aceasta cale matusii

Chris Rea- Sala Palatului

Un barbat de 58 de ani, intr-un tricou banal, negru, in niste pantaloni obisnuiti. Un barbat de 58 ani, care-ar da clasa, prin felul in care arata, multora cu 30 ani mai tineri. Da, am fost sensibila si la felul in care-arata! Rar mi se-ntampla!
M-a facut bucati pe dinauntru, dar nu prin ceea ce va spuneam adineauri (ca arata in nu’s ce fel), ci prin ceea ce a adus asta seara cu el pe scena Salii Palatului. Am uitat sa fac poze, am uitat sa filmez!! Abia la plecare mi-am adus aminte ca-mi propusesem sa fac asta!
Omul asta nu canta la chitara. Omul asta are o relatie cu chitara (chitarele) lui. Omul asta face dragoste cu chitara lui. O strange in brate intr-un fel aparte, o atinge, o face sa vibreze la atingerile lui, sa scoata sunete… cand melancolice si tanguitoare, cand pline de energie ….. Omul asta se joaca efectiv cu ea, o provoaca, o dezmiarda, o alinta si..din cand in cand… impusca publicul cu ea. Si publicul se lasa impuscat. Cum sa nu te lasi impuscat de el… de ea…?
Are o tona de charisma si, in afara de charisma, are experienta celui care face de atata amar de vreme (si stie sa faca!) spectacol, are orgoliul celui care stie ca face bine ceea ce face. Am spus bine? Ma scuzati! Foarte bine!!!
Iar ceea ce scriu eu acum nu-i cronica de spectacol …e, mai degraba, o incercare de scoatere din mine a demonului sau a ingerului, cu care-am plecat pe dinauntru de la concertul Chris Rea.
Am vazut o Sala Palatului full, am simtit o energie electrizanta trimisa de pe scena direct in public. Un public fie mut, fie aplaudand masiv. Un public in picoare –catre final. Un public care, nu stiu daca stia piesele dinainte, dar care a plecat cucerit de Chris Rea.
Ma dor palmele si-mi vajaie capul, pentru ca am zburat foarte sus si acolo, sus, aerul e cam rarefiat… Si nu stiam ca pot sa zbor asa de sus.
A schimbat chitari, a topait pe scena, a plutit, a dansat- pentru ca, asa cum spunea “nu esti niciodata prea batran pentru a dansa”. A avut dialoguri imaginare adresate unei fete pe care-a intalnit-o pe strada- si ea era Julia, s-a jucat cu publicul. M-a incantat cu rock si cu bluess deopotriva, le-a alternat intr-un mare fel, fara pauze intre piese, trecand dintr-una intr-alta…
In spate un mare ecran, chitare suspendate; pe el si pe ceilalti 5 muzicieni (impecabili si ei!) jocuri de lumini.
Am respirat adanc sau am uitat sa respir pe “Come So Far, Yet Still So Far To Go”, “On The Beach”, „Josephine”, “Julia”, “Stainsby Girls”, “Easy Rider “, “I can’ wait for love”, “Somewhere Between Highway 61 & 49″, “Where The Blues Comes From”. Apoi un “The Road To Hell” intr-o lumina rosie, care navalea peste el dintr-un reflector coborat deasupra-i. Cu bis…cu “Let’s Dance”, la care sala era in picioare.
Am plecat cu greu de-acolo. Ma adun cu greu la un loc.
……………..
Ningea cand am iesit. Si-mi “canta” in cap Looking for the Summer!!! Inca-mi mai canta!