Un cal, o Vama Veche...tare veche si o soferita incepatoare

Unul dintre lucrurile cu care ma mandresc in prezent este felul in care sofez. Imi place sa sofez. Pe vremuri, cand doream sa ma relaxez, ma urcam la volan si plecam pe autostrada, fara destinatie finala, pur si simplu de dragul sofatului. Conduceam ascultand muzica preferata, iar cand ma saturam, ma intorceam acasa.

Asta nu inseamna ca am fost mereu asa. 

Ne intoarcem in timp...prin anii 1998-1999. 

Aveam carnet de cateva luni, masina era de la firma pentru care lucram. Prima mea masina: un Matiz albastru, simpatic foc. Parea mai mult decat suficient pentru ce-mi trebuia mie. Mai ales ca, incepatoare fiind, aveam nevoie de ceva minuscul (eventual cat o poseta?) ca sa-mi iasa parcarile... Deh, femeie incepatoare la volan. 

La o luna de zile dupa ce-am primit masina am avut de facut o deplasare in interes de serviciu catre Targu Mures. Imi venea seful "din afara", mai exact din Germania, trebuia sa-l iau de la aeroportul Otopeni si sa mergem catre Targu Mures. Eram foarte stresata, caci stiam ca va vrea sa vorbim tot drumul, iar faptul ca nu aveam experienta la condus ma facea sa ma gandesc cum voi reusi eu sa vorbesc si sa conduc in acelasi timp. Yeap, cam asa eram..

Partea buna e ca, atunci cand a aflat ce masina am primit eu, a preferat sa inchirieze una de la aeroport. Partea proasta e ca nu m-a luat si pe mine cu el ci a ramas sa ne vedem la Targu Mures.

Toate bune si frumoase. Seara, in timp ce imi faceam frumusel bagajul, imi vine o idee. Ce-ar fi daca, dupa drumul in interes de job, o iau eu catre mare? Tot ii spusesem unei dragi prietene ca mergem in Vama Veche, unde o astepta al ei prieten si gasca de prieteni. Ai lui. Urmau sa devina ai mei, ramasi inca pana in zilele noastre. 

Eram libera, dupa conferinta din Targu Mures, masina aveam, timp aveam, iar in Vama Veche nu fusesem niciodata. Asa ca...de ce nu?

Umplu eu portbagajul masinii cu tot felul de materiale de marketing pentru conferinta unde mergeam. Plus un retroproiector. Plus laptopul. Cine a avut Matiz, cine -macar- a vazut un portbagaj de Matiz stie cam care este volumul acestuia. Stie ce usor se umple. Asa ca n-a fost de mirare ca micutul troler care continea hainele mele n-a mai incaput. Am incercat tot felul de asezari, le-am scos, le-am pus iar inauntru in alta ordine. Degeaba! Sa imi iau o cutie portbagaj de pus pe masina? 

Cui credeti ca-i trecea prin cap? Mie nu, mai ales ca era masina de firma, nu personala. Am ales solutia cea mai simpla si rapida: trolerul l-am trantit pe bancheta din spate. Si, hai la drum. Fericita si zambitoare!!

In afara de bagaj imi pregatisem cu mare atentie casete audio cu muzica  pentru drum. Asta avea Matizul, radio-casetofon.

Va amintiti in ce an am spus ca se petrecea actiunea, da? E bine, caci asta inseamna ca va dati seama ca nu exista waze sau mai stiu eu ce alta metoda de ghidare la drum. Metoda mea era o harta, cumparata dintr-o benzinarie, asezata pe scaunul din dreapta mea. Ok, de doua ori am gresit drumul. Dar asta nu m-a speriat sau demoralizat. M-am intors la ruta corecta si l-am continuat. 

Dat fiind faptul ca ma lungisem mult cu asezatul bagajelor, dar si datorita bajbaielilor mele pe drumurile patriei, am facut multe ore pe drum. Cand ma apropiam de Sighisoara o parte din zambet incepuse sa se cam stearga. In plus incepeam sa simt oboseala. Erau totusi cateva sute de km facute de una singura in masina, la doar cateva luni de cand aveam carnet.

Ca sa fie completa poezia zilei, cu putin inainte de-a ajunge in Sighisoara a inceput o ploaie. Dar ce ploaie!! Cu bulbuci si spume, cu tunete si fulgere si cer negru, adica exact cum arata o ploaie de vara. 

Am incercat sa-mi pastrez zambetul, iar pentru ridicarea moralului mi-am cautat The Doors-Riders on the Storm, caci, nu-i asa?, ce piesa mergea mai bine in acel moment?!

Si cum cantam eu in masina, cu ochii iesiti din orbite ca sa vad drumul ce parea disparut intr-o perdea de ploaie, numai ce vad cum un fulger rupe cerul in doua. Pentru cateva fractiuni de secunda a fost iarasi lumina ca ziua. Fix pentru cateva fractiuni de secunda. Urmeaza tunetul, anuntat deja cu solul de lumina. Si vad ca prin vis (sa-l numim totusi cosmar?) cum vine spre mine...nu, nu un sol de pace, ci un cal. 

De fapt, ca sa respect adevarul istoric al momentului, nici nu m-am prins ce vine spre mine. Am intuit mai degraba conturul unei siluete, dar pana sa inteleg ce este sau ce se intampla am auzit trosnitura. N-am mai controlat volanul, Matizul cel nou si dragut si albastru s-a invartit si s-a mutat pe contrasens (noroc ca nimic nu venea!), motorul i s-a oprit (deh, asa se intampla cand iei picioarele de pe orice pedala). 

Inauntrul lui, la volan, incremenita de spaima, eu. Nu intelegam ce s-a intamplat, totul se petrecuse mult prea rapid. Singurul lucru pe care-l intelegeam era ca ma priveam ochi in ochi cu un cal. Ma rog, impropriu spus, caci calul era mai inalt ca Matizul. Asa ca ma privea cam de sus in jos.

Frumos calul, n-am ce zice! Picioare lungi, ochi expresivi, copite puternice...

Atat de puternice incat masina mea fusese bine ciobita de minunatele lui copite,  pe partea din fata, in zona pasagerului.

De niciunde a aparut stapanul animalului. Se pare ca-l lasase nepriponit pe campul de langa sosea, bietul cal se speriase de fulger sau de tunet (nu stiu exact pentru ca nu ne-a raspuns la intrebari!) si o luase la sanatoasa incotro vazuse cu ochii. Sau nu vazuse, nu este clar. Clar este ca, in drumul lui, ma intamplasem eu.  

Calul a plecat cu tot cu stapan. Din fericire, el era bine mersi.

Ceea ce nu se putea spune si despre mine.

Dupa ce mi-a trecut tremuratura de genunchi si ghemul din stomac m-am dat jos sa vad care este situatia. Oglinda din dreapta atarna prinsa in firele electrice (da, avea si Matizul meu oglinzi electrice!), iar usa purta pe ea niste urme de... copite de cal! Din fericire doar atat. Dar era clar ca trebuie sa dau jos oglinda, ceea ce am si incercat sa fac. 

Ce face o femeie -cu carnet de cateva luni- cand se afla in astfel de situatie?

Presimt ca ati dat raspunsul corect: suna un prieten. Cu el la telefon incerc sa scot oglinda. Adica imi explica, in linii mari, care sunt pasii. Primul fiind, desigur, sa caut trusa de scule. Stiti unde era? SUB toate bagajele din portbagaj. Va amintiti ca ploua, da? Partea buna e ca am reusit sa o dau jos si, la sfatul prietenului, in gaura lasata de oglinda am infundat o punga! 

Mi-am putut continua drumul, iar a doua zi am reusit sa imi tin si prezentarea in cadrul respectivei conferinte.

Da, am tinut drumurile patriei mai departe, cu destinatia Vama Veche. Aveam sa ajung acolo prima oara. Eu, prietena mea si Matizul meu cu punga in gaura lasata de oglinda. 

Modul in care am facut noi cunostinta cu plaja si cu niste oameni, a fost mai ciudat si m-a facut sa-mi doresc sa am un scut motor metalic. Caci masina mea a ramas infipta in nisip, a ei soferita neprinzandu-se ca intrase pe nisip.. 

Mda, nu ma intrebati!!

Acela a fost primul moment cand m-am gandit ca numarul masinii -EOU- ar putea sa fie un semn ca...e fragila. Ca un ou.

Mai ales ca..drumul de intors (din Vama) avea sa fie si el simpatic. Cu alte peripetii. Caci, daca vrei sa iei multi oameni intr-un Matiz si sa faci drumul intre Vama si Bucuresti, ehei, multe se pot intampla. Se poate pierde chiar si carnetul.

Dar despre aceste peripetii, in alta poveste.

Amintiri aduse la lumina de Spring SuperBlog 2019. Proba 8. Peripetii (cool) pe 4 roti.