Implinim visuri?

Traim in cutii. Respiram un aer tot mai greu de respirat. Ne urcam in masini care ne duc catre alte cutii- locurile de munca. Ne grabim. Ne grabim mereu, nici nu mai stim catre ce ne grabim, dar graba a devenit un mod de viata. 
Ne-am indepartat de natura.
Defrisam paduri, aruncam plastice si gunoaie in apa, in paduri, pe strazi. Aruncam ulei ars la chiuveta. Folosim detergenti tot mai parfumati, ne luam deodorante pentru incaperi. Ca o gluma, ele au miros de pin. Sau de brad. Sau de lacramioare. 
Cu cat mai departe de natura suntem, cu atat mai mult ne-am dori sa o aducem in casele noastre.

Cand eram mica imi doream sa am un ...copac in mijlocul sufrageriei! Exact, un copac. Nu intelegam de ce nu se poate, in mintea mea orice era posibil. Facem o forma patrata in pardoseala, punem pamant, plantam un copac si... si gata! 
Mai visam si sa am o casa la mare, pe plaja, cat mai aproape de apa. Sa aud valurile, sa vad rasariturile, sa miros saratul din aer.
Cand esti mic totul pare posibil.
Ai vise cat cuprinde. Si ele se duc departe, pentru ca au aripi intregi, netaiate inca. Neciuntite. Si aripile neciuntite se intind si stiu sa zboare. 

Devenit adult, iti cam uiti visurile. Te iei cu viata, cum spunea un prieten. Asezi viata aceea, mult prea grabita, peste visuri. 
Dar daca... daca ai scutura praful de pe visuri? Daca te-ai opri, ai respira adanc de una..doua...trei ori si ai putea sa iti implinesti un vis? Care ar fi acela?
Tu ce-ai face??
Eu stiu ce-as face! 
Mi-as construi o casa pe o faleza inalta. O casa care sa nu zgarie retina rupand peisajul intr-un mod strident, o casa care sa fie "de-acolo", sa apartina locului. O casa care sa fie prietena cu locul, cu nisipul, cu marea, cu soarele. 
Daca inchid ochii pot sa o vad. Dar doar sa o vad, pentru ca nu-s in stare sa pun pe hartie ce vad. Niciodata n-am stiut transpune imaginile din mintea mea in desene, in schite, in proiecte.
Pentru acest lucru am nevoie de altcineva, cineva care stie sa faca acest lucru, asa ca as apela la o firma care stie sa faca proiecte de case. Eu stiu sa visez, cei de la AIA Proiect stiu sa transpuna visele in realitate.

Locul il stiu, L-am ales deja. 
Stiu ca n-as putea sa am un copac in mijlocul livingului, dar as putea sa am o terasa intreaga, perfecta, avand ca si centru de atractie acest copac

In zona aleasa sunt si surse de energie

Iar marea este la doi pasi distanta. 

Pentru mine este locul ideal sa imi fac o casa activa. 
Ce inseamna casa activa? O locuinta cu consum aproape zero. O casa care are trei elemnte cheie: confort, energie si mediu. Ideea de casa activa pleaca de la notiunea de functionalitate. Principala caracteristica a unei astfel de case o constituie impactul pe care aceasta il are asupra mediului inconjurator. Iar acest impact trebuie sa fie unul pozitiv, evident. O casa activa trebuie sa produca mai multa energie decat consuma.
Ceea ce inseamna ca materialele folosite pentru constructie ar fi extrem de prietenoase cu mediul. De curand citeam ca una dintre principalele cauze a emisiilor de dioxid de carbon este cimentul. Da, ati citit bine! Se pare ca este sursa a 8% din emisiile de dioxid de carbon de la nivel mondial. Asa ca l-as evita. As alege materiale prietenoase cu mediul.
Mi-as monta panouri solare, care ar asigura peste 75 % din necesarul de apa calda menajera. As folosi si energia de la eolienele de mai sus. As avea si un sistem de colectare a apei de ploaie, asa cum aveau pe vremuri bunicii mei. Imi amintesc si acum butoiul mare in care strangeau apa de ploaie. 

O casa activa inseamna o casa care iti asigura confort sporit. 
Pentru mine ideea de confort este sinonima cu o temperatura adecvata unui trai sanatos, un aer respirabil si multa lumina. 
Stiti cate grade am eu iarna in apartamentul unde locuiesc acum? 26 grade. Cu caloriferele oprite. Este nesanatos de cald. Si este nesanatos de uscat. 
Asa ca ar fi extraordinar sa ma las pe mana si experienta celor de la AIA Proiect, care ar sti sa realizeze proiectul astfel incat sa am o ventilatie naturala, fara consum de energie. As scapa de umidificator, de aparatul de aerosoli (care mi-au devenit prietene in lunile de iarna). As face zilnic aerosoli naturali.

Mai ales ca as avea grija ca ferestrele casei sa fie mari. Pentru ca iluminatul natural cat mai mult timp este o alta caracteristica a unei case active. Folosesti lumina zilei cat mai mult, reducand astfel cosumul de energie. 
Livingul ar avea un perete intreg de sticla, usi glisante, de marime generoasa, care ar crea o realtie vizuala cu natura din jur. Pe care, cand le deschizi, ai iesi direct in natura.
Mai mult, lumina nu ar veni doar de pe ferestrele laterale ale casei, caci mi-as face ferestre zenitale, pe mijlocul casei, astfel incat lumina de sus sa patrunda in toata casa. In cele mai indepartate colturi ale parterului. Stilul acesta de iluminare ar face ca spatiul interior sa radieze, ar crea o senzatie de deschidere totala.
In plus, noaptea, as putea sa vad atatea stele uitandu-ma in "tavan" cate n-am vazut niciodata pe niciun cer bucurestean al ultimilor 40 de ani!!! Va puteti imagina cum a fi o noapte in care ar fi ploaie de stele?? Sa stai intins in pat si sa privesti cerul. 

Eu vreau sa cred ca visurile copilariei se pot indeplini.
Uneori ele sunt la o intindere de mana distanta. 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 5: casa viitorului se proiecteaza acum.

Intersectari de povesti

M-am nascut si am copilarit in “orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian. Cu strazile lui circulare, care pleaca si se intorc la Dunare. Cu linistea unui oras de provincie. Oras in care am fost privilegiata sa locuiesc in centru, sa nu am nimic de-a face cu cartierele.

Cand eram mica mergeam adesea la plimbare, mana in mana cu mama mea, pe stradute mai mici sau pe bulevardele mari. Din Braila, caci el este orasul.
Ne placea sa ne uitam la case. “Aceasta-mi place.... la aceea imi plac culorile... in cealalta mi-ar placea sa stau…”

Studenta fiind, in Bucuresti, am pastrat obiceiul plimbarilor lungi. Ma plimbam mult prin Bucurestiul vechi (a nu se confunda cu actualul Centru Vechi), bateam cu piciorul strada dupa strada, descopeream tot felul de minunatii de strazi, de case, de cartiere intregi. Reveneam in locurile cu care simteam ca rezonez cel mai bine. 

Am vazut, in peregrinarile mele pe strazile orasului, multe case care mi s-au lipit de suflet. Ochii sesizau, cu bucurie, detalii arhitectonice: un balcon special, o fereastra rotunda, personaje sculptate, picturi, un vitraliu,o scara...Nu este nevoie sa ai vaste cunostinte arhitectonice pentru a te simti emotionat de o cladire. De un loc.
Iubeam casele cu povesti. Cautam, cu precadere, strazile despre care citisem. 
Cautam casele cu parfum de fost Mic Paris. Si fostul Mic Paris, Bucurestiul, ma rasplatea: se lasa descoperit, pas cu pas, zi cu zi, de catre adolescenta visatoare. 
Am vrut sa stiu unde urma sa imi petrec nu doar urmatorii 5 ani, ci tot restul vietii. Am fotografiat mult, am cautat mult (slava internetului!!) ca sa aflu povestile caselor, povestile strazilor, povestile orasului. Probabil asa am ajuns sa iubesc orasul acesta. 

Si, cu cat il iubeam mai mult, cu atat mai mult detestam comunismul, care a venit si a ras de pe harta orasului strazi intregi. 

Cred ca Bucurestiul a fost cel mai oropsit oras in "glorioasa" epoca de aur. Case disparute, strazi intregi disparute. Adevarate bijuterii arhitecturale, care au ramas, in cel mai fericit caz, doar in fotografii vechi alb-negru. Cladiri daramate, unele extrem de frumoase, pentru a face loc unor cutii cenusii si urate, in care sa incapa cat mai multi oameni. Uniformizare. A spatiilor de locuit deopotriva cu a oamenilor ce le locuiau.

Dupa ce primul dezastru a fost comis, a venit si continuarea. Dupa revolutie. Ca si  cum ce-a facut comunismul n-a fost suficient. Investitorii (unii dintre ei), aparuti ca niste ciuperci dupa ploaie, trantesc cate-un bloc pe unde-apuca. Fara gust, uneori chiar si fara avize de constructie. Constructii noi, unele absolut hidoase. Blocuri care-si dau mana, la propriu.

Daca adaugam si cladirile lasate in paragina, abandonate sau in litigiu; daca adaugam si terenurile virane, uneori pline de gunoaie sau cu diversi oameni fara adapost aciuati pe ele..obtinem o imagine a unui oras al contrastului. Un oras estetic urat...Din pacate!

Dar traiesc in acest oras. Si, cum spuneam, chiar il iubesc.

Si-mi cresc copilul in acest oras, pe care stiu sigur ca si el, deja, il iubeste.

Imi place sa cred ca se va putea si altfel. Optimista din fire, vreau sa cred ca el(al meu copil) si generatiile viitoare vor creste cu mai mult frumos in jur.  Ii arat detaliile unei case faine, ii arat un bloc nou -construit cu simt estetic, ii arat un vitraliu.. Si sper sa pot sa ii arat mai multe lucruri frumoase decat celebrele "atentie cade tencuiala" sau bulinele rosii.

Daca fiecare dintre noi, cei iubitori de frumos, am putea infia o cladire…una dintre cele uitate. Daca am putea sa avem grija de ea, exact cum ai grija de un copil? Sa o iei si sa o cresti. Sa o readuci la viata, daca e abandonata. Sa o faci importanta pentru zona unde locuiesti, pentru strada ta, pentru cartierul tau. 
Pentru oameni!
Sa o redai comunitatii. Sa o umpli de viata. Cu viata

Daca am putea..

Ei, bine, eu as alege-o pe ea. 

Am privit-o si o privesc zilnic. Este in drumul meu. Nu departe de zona unde locuim noi.
I-am aflat povestea. Desi nu se vede in fotografii, ea mai poarta inscrisul vechiului nume: BOURUL. Este o mica parte din ceea ce a fost, candva, o fabrica de incaltaminte. Povestea mi-a spus-o un batranel aproape surd, care locuieste pe strada Avalansei. Caci acolo unde Avalansei iese in Splaiul Unirii, ascunsa (vara) de coroanele copacilor, este ea.
(Povestea ei nu o voi spune acum, aici, caci nu este ea subiectul acestei scrieri. )

De la vise si de la idei, la a materializa ce-ti doresti, este cale lunga si complicata. Pentru ca oricat bun gust cred eu ca am, arhitect nu sunt. Asa ca..i-as lasa pe cei ce stiu sa faca ce stiu ei cel mai bine. Ca sa nu ma trezesc ca transform ceva atat de frumos intr-o alta oribilitate, care zgarie privirea si jigneste simtul estetic, as apela la o firma specializata. AIA Proiect ar fi varianta mea de birou de arhitectura ales.

Mai mult, este intr-o zona in care deja s-a intamplat ceva ce a dovedit clar ca, daca nu implici pe cineva specializat, poti provoca dezastre. Nu departe, in capatul strazii Verzisori, a fost clubul Colectiv. Si pe acolo trec des si mereu cu gol in stomac. Nimeni nu vrea istorii repetate. Nu astfel de istorii.
De aceea eu cred ca fiecare e bine sa faca ce stie mai bine. Eu stiu sa visez frumos. Si stiu sa-mi povestesc visele.

Ei, AIA Proiect, stiu sa inteleaga visul, dorintele si sa le transpuna in realitate.

Mi-as dori reconditionarea ei. Nu, nu daramarea. S-a daramat prea multa istorie in orasul acesta. 

A fost o hala? Probabil.

Dar imi place. Pentru potentialul ei.
Imi place pentru ferestrele ei mari, care lasa destul de multe lumina inauntru.

Imi place pentru ferestrele ei rotunde

Imi place pentru caramida ei rosie. Pe care, indiscutabil, as pastra-o.
Imi place pentru cat de inalta este, imi imaginez nenumarate moduri in care as putea s-o transform pe dinauntru.

As vedea-o transformata intr-o locuinta? Da, mi-ar placea sa traiesc intr-o hala modificata, adaptata: cu un living imens la parter, cu zona de luat masa- tot la parter. La etaj (caci i-as aduce scara interioara, una cat mai atipica!) as vedea dormitoarele.

Dar, la fel de bine, as vedea-o un spatiu neconventional, pentru intalnirile si socializarea celor din zona. Imaginati-va agatate, pe langa pereti, franturi din istoria zonei. Poate fotografii, poate bucati din ziarele vremurilor, poate obiecte ce se preteaza la a fi prinse. Cu sisteme ingenioase de prindere. O retea de sarme. Scripeti, care urca sau coboara obiecte.  Sfoara groasa poate, pe care prinzi cu clipsuri fotografiile, ziarele. Obiecte care sa povesteasca despre zona. Despre ce a fost candva.

Sunt prea multi oameni care merg si nici nu stiu pe unde merg. Care nu mai privesc in jur. Care nu observa nimic. Care nu se intreaba.

As face acest loc unul care sa spuna povesti. 
Vizualul naste vorbe. Implicit interactiuni.
Oamenii s-ar intalni, unii poate ca ar avea si ei de depanat amintiri. Cei care au trait in vremea aceea.
As transforma parterul intr-un loc de intalnire intre oameni. Intre generatii, intre categorii sociale diferite. Batranul, care a fost amabil si mi-a raspuns la intrebari, este doar unul dintre cei care a trait aici cand Splaiul Unirii era zona industriala. Cate lucruri au de spus unii oameni, dar nu mai au cui!

Am spus parterul? Exact! Pentru ca as face si etaj. Vad o scara interioara, un model care sa nu "rupa" spatiul, ci sa se strecoare subtil catre un etaj. Caci ar fi pacat sa nu folosesc din plin inaltimea generoasa a halei.

La etaj as aduce carti. Pentru ca-mi plac (pe langa cladiri) si cartile. Si pentru ca, daca tot e vorba de povesti, cine altele ar putea sa spuna mai bine povesti?! As amenaja un spatiu de lectura. In dreptul ferestrelor rotunde as pune bancute cu perne colorate, care sa inveseleasca locul. 

Cum ar fi? Sa stai in zona si sa vrei sa iesi intr-o zi. Poate nu vrei sa stai in casa si ai chef sa vezi niste oameni. Poti sa-ti dai intalnire cu ei aici, pana vin ei..daca nu ai chef sa ramai la parter...poti lua o carte. Poti citi. Sau, pur si simplu, poti bea un ceai fain. Caci, da, ar fi si ceaiuri si cafele...

Da..mi-as dori sa readuc la viata cladirea aceasta. Pentru ca asta as face, as face-o vie. 
De fapt, ea este doar una dintre multele cladiri din Bucuresti pe care le-as readuce la viata.
As (re)invia orasul. Si as (re)invia si oamenii din el. 
Cred cu tarie ca sunt mai legate intre ele decat va puteti imagina, ele, vietile oamenilor si vietile caselor...
As ajuta oamenii sa invete sa iasa mai mult, sa vorbeasca mai mult, sa simta ca apartin unei comunitati.. Mai mult decat o fac acum (marea majoritate).

As putea scoate oamenii din casa?

As putea convinge un birou de arhitectura sa intre in astfel de proiecte?

Nu stiu. 
Dar AIA Proiect m-a provocat sa imi imaginaez ca as putea. Sa visez.
Si asta stiu sa fac.
Sa visez.
Si sa cred. Sa cred ca imi voi creste copilul intr-o lume (care ar putea sa fie) mai frumoasa.

Articol scris pentru SuperBlog 2018. Proba5: Punctul in care arta intersecteaza ingineria. Sponsor AIA Proiect