Intersectari de povesti

M-am nascut si am copilarit in “orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian. Cu strazile lui circulare, care pleaca si se intorc la Dunare. Cu linistea unui oras de provincie. Oras in care am fost privilegiata sa locuiesc in centru, sa nu am nimic de-a face cu cartierele.

Cand eram mica mergeam adesea la plimbare, mana in mana cu mama mea, pe stradute mai mici sau pe bulevardele mari. Din Braila, caci el este orasul.
Ne placea sa ne uitam la case. “Aceasta-mi place.... la aceea imi plac culorile... in cealalta mi-ar placea sa stau…”

Studenta fiind, in Bucuresti, am pastrat obiceiul plimbarilor lungi. Ma plimbam mult prin Bucurestiul vechi (a nu se confunda cu actualul Centru Vechi), bateam cu piciorul strada dupa strada, descopeream tot felul de minunatii de strazi, de case, de cartiere intregi. Reveneam in locurile cu care simteam ca rezonez cel mai bine. 

Am vazut, in peregrinarile mele pe strazile orasului, multe case care mi s-au lipit de suflet. Ochii sesizau, cu bucurie, detalii arhitectonice: un balcon special, o fereastra rotunda, personaje sculptate, picturi, un vitraliu,o scara...Nu este nevoie sa ai vaste cunostinte arhitectonice pentru a te simti emotionat de o cladire. De un loc.
Iubeam casele cu povesti. Cautam, cu precadere, strazile despre care citisem. 
Cautam casele cu parfum de fost Mic Paris. Si fostul Mic Paris, Bucurestiul, ma rasplatea: se lasa descoperit, pas cu pas, zi cu zi, de catre adolescenta visatoare. 
Am vrut sa stiu unde urma sa imi petrec nu doar urmatorii 5 ani, ci tot restul vietii. Am fotografiat mult, am cautat mult (slava internetului!!) ca sa aflu povestile caselor, povestile strazilor, povestile orasului. Probabil asa am ajuns sa iubesc orasul acesta. 

Si, cu cat il iubeam mai mult, cu atat mai mult detestam comunismul, care a venit si a ras de pe harta orasului strazi intregi. 

Cred ca Bucurestiul a fost cel mai oropsit oras in "glorioasa" epoca de aur. Case disparute, strazi intregi disparute. Adevarate bijuterii arhitecturale, care au ramas, in cel mai fericit caz, doar in fotografii vechi alb-negru. Cladiri daramate, unele extrem de frumoase, pentru a face loc unor cutii cenusii si urate, in care sa incapa cat mai multi oameni. Uniformizare. A spatiilor de locuit deopotriva cu a oamenilor ce le locuiau.

Dupa ce primul dezastru a fost comis, a venit si continuarea. Dupa revolutie. Ca si  cum ce-a facut comunismul n-a fost suficient. Investitorii (unii dintre ei), aparuti ca niste ciuperci dupa ploaie, trantesc cate-un bloc pe unde-apuca. Fara gust, uneori chiar si fara avize de constructie. Constructii noi, unele absolut hidoase. Blocuri care-si dau mana, la propriu.

Daca adaugam si cladirile lasate in paragina, abandonate sau in litigiu; daca adaugam si terenurile virane, uneori pline de gunoaie sau cu diversi oameni fara adapost aciuati pe ele..obtinem o imagine a unui oras al contrastului. Un oras estetic urat...Din pacate!

Dar traiesc in acest oras. Si, cum spuneam, chiar il iubesc.

Si-mi cresc copilul in acest oras, pe care stiu sigur ca si el, deja, il iubeste.

Imi place sa cred ca se va putea si altfel. Optimista din fire, vreau sa cred ca el(al meu copil) si generatiile viitoare vor creste cu mai mult frumos in jur.  Ii arat detaliile unei case faine, ii arat un bloc nou -construit cu simt estetic, ii arat un vitraliu.. Si sper sa pot sa ii arat mai multe lucruri frumoase decat celebrele "atentie cade tencuiala" sau bulinele rosii.

Daca fiecare dintre noi, cei iubitori de frumos, am putea infia o cladire…una dintre cele uitate. Daca am putea sa avem grija de ea, exact cum ai grija de un copil? Sa o iei si sa o cresti. Sa o readuci la viata, daca e abandonata. Sa o faci importanta pentru zona unde locuiesti, pentru strada ta, pentru cartierul tau. 
Pentru oameni!
Sa o redai comunitatii. Sa o umpli de viata. Cu viata

Daca am putea..

Ei, bine, eu as alege-o pe ea. 

Am privit-o si o privesc zilnic. Este in drumul meu. Nu departe de zona unde locuim noi.
I-am aflat povestea. Desi nu se vede in fotografii, ea mai poarta inscrisul vechiului nume: BOURUL. Este o mica parte din ceea ce a fost, candva, o fabrica de incaltaminte. Povestea mi-a spus-o un batranel aproape surd, care locuieste pe strada Avalansei. Caci acolo unde Avalansei iese in Splaiul Unirii, ascunsa (vara) de coroanele copacilor, este ea.
(Povestea ei nu o voi spune acum, aici, caci nu este ea subiectul acestei scrieri. )

De la vise si de la idei, la a materializa ce-ti doresti, este cale lunga si complicata. Pentru ca oricat bun gust cred eu ca am, arhitect nu sunt. Asa ca..i-as lasa pe cei ce stiu sa faca ce stiu ei cel mai bine. Ca sa nu ma trezesc ca transform ceva atat de frumos intr-o alta oribilitate, care zgarie privirea si jigneste simtul estetic, as apela la o firma specializata. AIA Proiect ar fi varianta mea de birou de arhitectura ales.

Mai mult, este intr-o zona in care deja s-a intamplat ceva ce a dovedit clar ca, daca nu implici pe cineva specializat, poti provoca dezastre. Nu departe, in capatul strazii Verzisori, a fost clubul Colectiv. Si pe acolo trec des si mereu cu gol in stomac. Nimeni nu vrea istorii repetate. Nu astfel de istorii.
De aceea eu cred ca fiecare e bine sa faca ce stie mai bine. Eu stiu sa visez frumos. Si stiu sa-mi povestesc visele.

Ei, AIA Proiect, stiu sa inteleaga visul, dorintele si sa le transpuna in realitate.

Mi-as dori reconditionarea ei. Nu, nu daramarea. S-a daramat prea multa istorie in orasul acesta. 

A fost o hala? Probabil.

Dar imi place. Pentru potentialul ei.
Imi place pentru ferestrele ei mari, care lasa destul de multe lumina inauntru.

Imi place pentru ferestrele ei rotunde

Imi place pentru caramida ei rosie. Pe care, indiscutabil, as pastra-o.
Imi place pentru cat de inalta este, imi imaginez nenumarate moduri in care as putea s-o transform pe dinauntru.

As vedea-o transformata intr-o locuinta? Da, mi-ar placea sa traiesc intr-o hala modificata, adaptata: cu un living imens la parter, cu zona de luat masa- tot la parter. La etaj (caci i-as aduce scara interioara, una cat mai atipica!) as vedea dormitoarele.

Dar, la fel de bine, as vedea-o un spatiu neconventional, pentru intalnirile si socializarea celor din zona. Imaginati-va agatate, pe langa pereti, franturi din istoria zonei. Poate fotografii, poate bucati din ziarele vremurilor, poate obiecte ce se preteaza la a fi prinse. Cu sisteme ingenioase de prindere. O retea de sarme. Scripeti, care urca sau coboara obiecte.  Sfoara groasa poate, pe care prinzi cu clipsuri fotografiile, ziarele. Obiecte care sa povesteasca despre zona. Despre ce a fost candva.

Sunt prea multi oameni care merg si nici nu stiu pe unde merg. Care nu mai privesc in jur. Care nu observa nimic. Care nu se intreaba.

As face acest loc unul care sa spuna povesti. 
Vizualul naste vorbe. Implicit interactiuni.
Oamenii s-ar intalni, unii poate ca ar avea si ei de depanat amintiri. Cei care au trait in vremea aceea.
As transforma parterul intr-un loc de intalnire intre oameni. Intre generatii, intre categorii sociale diferite. Batranul, care a fost amabil si mi-a raspuns la intrebari, este doar unul dintre cei care a trait aici cand Splaiul Unirii era zona industriala. Cate lucruri au de spus unii oameni, dar nu mai au cui!

Am spus parterul? Exact! Pentru ca as face si etaj. Vad o scara interioara, un model care sa nu "rupa" spatiul, ci sa se strecoare subtil catre un etaj. Caci ar fi pacat sa nu folosesc din plin inaltimea generoasa a halei.

La etaj as aduce carti. Pentru ca-mi plac (pe langa cladiri) si cartile. Si pentru ca, daca tot e vorba de povesti, cine altele ar putea sa spuna mai bine povesti?! As amenaja un spatiu de lectura. In dreptul ferestrelor rotunde as pune bancute cu perne colorate, care sa inveseleasca locul. 

Cum ar fi? Sa stai in zona si sa vrei sa iesi intr-o zi. Poate nu vrei sa stai in casa si ai chef sa vezi niste oameni. Poti sa-ti dai intalnire cu ei aici, pana vin ei..daca nu ai chef sa ramai la parter...poti lua o carte. Poti citi. Sau, pur si simplu, poti bea un ceai fain. Caci, da, ar fi si ceaiuri si cafele...

Da..mi-as dori sa readuc la viata cladirea aceasta. Pentru ca asta as face, as face-o vie. 
De fapt, ea este doar una dintre multele cladiri din Bucuresti pe care le-as readuce la viata.
As (re)invia orasul. Si as (re)invia si oamenii din el. 
Cred cu tarie ca sunt mai legate intre ele decat va puteti imagina, ele, vietile oamenilor si vietile caselor...
As ajuta oamenii sa invete sa iasa mai mult, sa vorbeasca mai mult, sa simta ca apartin unei comunitati.. Mai mult decat o fac acum (marea majoritate).

As putea scoate oamenii din casa?

As putea convinge un birou de arhitectura sa intre in astfel de proiecte?

Nu stiu. 
Dar AIA Proiect m-a provocat sa imi imaginaez ca as putea. Sa visez.
Si asta stiu sa fac.
Sa visez.
Si sa cred. Sa cred ca imi voi creste copilul intr-o lume (care ar putea sa fie) mai frumoasa.

Articol scris pentru SuperBlog 2018. Proba5: Punctul in care arta intersecteaza ingineria. Sponsor AIA Proiect