- Stii, Mami, eu cred ca de acolo din Cer, Bunica mea se uita la noi si ne zambeste. Daca i-am face cu mana acum, eu cred ca ne-ar vedea si s-ar bucura.
Asa mi-a spus al meu fiu, intr-o seara din primavara lui 2017. Mergeam mana-n mana, pe drumul dintre gradinita lui si casa. Avea putin peste 5 ani.
Bunica lui, pe care n-a cunoscut-o niciodata.
Bunica lui, despre care stie doar ca este plecata in Ceruri de dinainte sa se nasca el.
In simplitatea si sinceritatea lor, copiii ne invata mereu lucruri importante. Sau ne reamintesc lucruri pe le-am uitat. Si le reinvatam impreuna cu ei. Daca ne dam timp. Daca le dam timp. Timp. Atat.
Povestea aceasta ar putea sa para un cliseu. Dar este departe de-a fi un cliseu.
Povestea aceasta este despre mama si despre mine- fiica ei. Dar este si despre fiul meu si despre mine- mama lui.
Povestea aceasta este despre si pentru oricine se regaseste in ea.
Pentru ca, daca ar fi sa gasesc un om care mi-a fost alaturi in cele mai importante momente, bune sau rele, atunci ea este.
Sa aleg un moment? Sa aleg o intamplare?
Sa fie ziua in care am picat primul examen din prima sesiune a vietii mele de studenta? Cand am fost atat de socata sid e revoltata incat am spus ca ma las de facultate? Ea mi-a fost alaturi, spunandu-mi doar “Daca vrei sa renunti la facultatea aceasta, renunta, faci tu alta.”
Sa fie ziua in care am divortat si, desi rusinata de ce-a facut fiica-sa (caci, deh, "In famila asta nu se face asa ceva!") mi-a fost prietena in continuare?
Sau sa fie ziua in care, epuizata de una dintre cele mai teribile maladii ale acestei lumi, m-a luat de mana si m-a intrebat “Mai poti?”. EA, pe mine!!! Tot Ea pe mine!!
Fiecare intamplare dintre acestea, si multe altele peste ele, m-a invatat ceva, a schimbat ceva in viata mea.
Examenul picat a schimbat felul in care ma raportam la facultate. Crezusem ca va fi usor, au fost 5 ani grei. Cu ea alaturi, sesiune de sesiune! In ambele sesiuni venea din provincie in Bucuresti, doar ca sa stea cu mine sa faca piata, mancare, pana si cursuri mi-a copiat Mama!!!—doar pentru ca eu sa am timp sa invat.
Divortul (la 23 de ani) m-a facut sa ma prind ca, de fapt, eu n-am niciun chef sa fiu maritata, ca nu-mi trebuie hartii care sa-mi legalizeze iubirile. Nu mi-a reprosat nimic, desi stiu exact ca pentru ea decizia mea era de neinteles.
Din toate acestea am invatat, mai presus de orice, ca sunt iubita neconditionat. EXACT asa cum sunt, cu nebuniile mele, cu alegerile mele- fie ele proaste sau bune, cu imperfectiunile mele, cu tot ceea ce sunt sau nu sunt!
Si totusi, am sa ma opresc la acea experienta, la acel moment crucial, cel mai important si cel care avea sa-mi schimbe radical viata. Aparitia fiului meu.
Si, oricat de ciudat ar suna pentru unii, cea care a fost langa mine atunci, desi fizic nu mai era, a fost Mama.
In ianuarie 2011 implineam 37 de ani. Urma sa fie prima mea zi de nastere in care Mama nu ma va suna sa-mi spuna "La multi ani, Leta!". Am simtit acuta nevoie sa fug singura si departe, sa ma adun, sa-mi pun ordine-n ganduri si in suflet, sa fac sa doara mai putin plecarea ei. Asa ca mi-am luat o vacanta in Egipt, cadou.
Eram o femeie care se simtea bine in pielea ei, din toate punctele de vedere. Dar plecarea ei, atat de rapida si de prea devreme, imi ridicase, pentru prima oara o intrebare: oare eu chiar nu vreau sa fiu mama? Niciodata?
Pana atunci mereu spusesem ca eu vreau sa fiu libera, sa calatoresc, vreau sa fiu independenta, nu-mi trebuie responsabilitati, nu vreau sa-mi schimb viata. In plus, mi se parea ca am tot timpul de pe lume, pentru orice!
Plecarea ei m-a facut sa aud ticaitul ceasului.
Tic-Tac, esti sigura ca asta vrei?!
Tic-Tac, esti sigura ca ai tot timpul din lume?!
Din vacanta m-am intors hotarata sa decid ce si daca si cum vreau. Imi fixasem si-un termen, ca nu cumva sa fiu tentata sa aman la nesfarsit decizia: pana la finalul lui 2011.
In mai 2011 inca nu apucasem sa ma gandesc sau sa decid ceva.
De 1 Mai am plecat la mare: 2 Mai -ul si Vama Veche m-au primit cu bratele deschise.
Cand m-am intors aveam sa aflu sa sunt insarcinata.
Pana sa decid eu ceva, aranjase altcineva lucrurile. De fapt e mai mult, de fapt mereu am avut sentimentul ca aparitia lui a fost cumva “pusa la cale” de ea. Ca si cum, de acolo de unde era, s-a uitat in jos catre mine, si a tras niste sfori ca sa fiu aleasa de cel care-mi spune acum mama. De cel care-mi spune..da, exact, de cel care-mi spune:
- Stii, Mami, eu cred ca de acolo din Cer, Bunica mea se uita la noi si ne zambeste. Daca i-am face cu mana acum, eu cred ca ne-ar vedea si s-ar bucura.
Asa ca azi, ma opresc din nebunia asta de viata pe repede inainte si respir adanc. O data. De doua ori. De trei. Adanc. Ma uit la cer. Ii fac cu mana si ii spun ca nu este zi in care sa nu ma gandesc la ea.
Mi-a facut cadouri toata viata ei. Cel mai frumos cadou a fost ca mi-a fost Mama. Si stiu ca si pentru ea cel mai frumos cadou era ca sunt fiica ei. Tocmai de aceea, de 8 martie, cadoul pentru Mama ar fi o bijuterie care sa ii spuna ca stiu ca m-a atins cu aripi de inger, atunci, in 2011.
 |
| Sursa: borealy |
Am vrut de atatea ori sa ii cumpar un cadou de 8 Martie care sa fie special. Mereu am amanat, stiind ca ma va "certa": "De ce ti-ai cheltuit banii pe cadou pentru mine, mai bine ii tineai si plecai tu intr-o vacanta!". N-am facut-o, nu am cumparat acest cadou special. Am crezut mereu ca am timp.
Uitati-va bine in jurul vostru! Uitati-va la oamenii care va sunt alaturi. Sau care v-au fost alaturi. Nu asteptati o ocazie anume, transformati o zi oarecare in aceasta ocazie! Si faceti-le o surpriza alegand ceva care le va spune ca ii apreciati, ca le multumiti, ca ii iubiti. Si, daca vreti sa alegeti un cadoul special, la fel de special ca spectacolul Aurorei Boreale, puteti alege un cadou de la Borealy.
***
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 4: O experienta memorabila
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu