Ne-am putea intalni pe furis, intre dunele argintii ale celei mai frumoase si salbatice plaje. Am putea acolo, departe de reguli si priviri, sa pacalim Timpul. Pret de cateva respiratii. Pret de cateva batai nebunesti de inima.
Ai spus asta si ai plecat.
Argintiu aproape orbitor sub soarele de august, de jur imprejur.
Albastru la orizont. Albastrul care ma cheama, cu un murmur pe care abia il aud. Mai degraba il simt, il simte toata fiinta mea. Il recunosc cu sufletul.
O plaja pustie, pe care vantul s-a jucat si a creat cele mai frumoase opere de arta: dune de nisip cu forme spectaculoase. O mare zaluda, care-si sopteste dorurile. O armonie deplina, netulburata de niciun pamantean.
Nepamanteana, eu, pasesc pe argintiul nisipului ca si cum as pasi pe lumina.
Din cand in cand ma opresc si te caut cu privirea.
Iau in palma nisipul si-l las sa mi se scurga printre degete, cu ochii inchisi, visandu-mi palma clepsidra care masoara secundele. Strang pumnul si prind captive ultimele fire de nisip: aici pot sa fiu eu stapana Timpului, aici pot eu sa opresc curgerea lui.
Cand valurile imi impletesc bratara de alge pe glezne si vantul imi despleteste parul, stiu ca ai sa apari.
Ai avut dreptate! Aici lumea chiar sta in loc. Timpul chiar se opreste. Inima rupe zabrelele custii si danseaza. Danseaza.
Danseaza-ma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu