marți, 4 decembrie 2018

Secretul unei zile.

Noaptea trecuta am avut o insomnie destul de lunga, am binevoit sa adorm doar spre dimineata, probabil maxim o ora. Dupa ce ca am dormit extrem de putin, am si avut un vis super ciudat.
Bine, eu visez adesea intr-un mod care ar putea fi clasificat ca fiind altfel. Si insomnii mai am din cand in cand.
Asa ca, dimineata, m-am trezit hotarata sa sterg din minte prostia visata. Nu-i decat un vis. Ar fi putin probabil ca oamenilor sa le fi fost rapit, la miezul noptii, in timpul somnului, cel mai frumos sentiment: BUCURIA.
Ah, cred ca nu m-am prezentat. Ma numesc Stephanie, si sunt o femeie normala. Cu un job, cu un copil, cu vacante, cu vise, cu dezamagiri. OK, din cand in cand am insomnii. Da, mai si visez ciudat uneori, dar una peste alta chiar sunt o femeie normala! 
Sau cel putin asa credeam pana in aceasta dimineata.
Aparent a fost o dimineata ca oricare alta: a sunat alarma telefonului, am strabatut lungul drum din pat pana la bucatarie-ca sa imi fac o cafea (lovindu-ma de toate obiectele din cale), am facut cafeaua, am facut pachetul pentru scoala lui, am trezit copilul si l-am lasat la scoala.

Totusi, ceva e in neregula cu oamenii. Am observat asta cand am ajuns la metrou, unde toti par personaje din filmele cu roboti. Chipuri fara nicio expresie, gesturi de robotei. Niciun zambet, nicio sclipire-n privire. Metroul s-a umplut, iar eu simt ca ma apasa tot mai mult atmosfera din vagon. Pe scaun, in fata mea, un copil poarta un dialog amuzant cu bunica lui. Zambesc auzindu-i. Ma uit in jur. Nimeni nu pare sa mai auda, in afara de mine, dialogul. Nimeni nu pare sa prinda nuanta amuzanta din vorbele lor. Toti ceilalti stau cu ochii in ecranele telefoanelor mobile. Ajung la capatul drumului meu cu metroul, ma dau jos, iar ceea ce vad ma sperie. Aceeasi armata de oameni, imbracati in culori terne, cu chipuri imobile, pasesc catre cladirile de birouri.
Ma gandesc ca, daca i-as putea vedea dintr-un avion, probabil ca ar arata ca o armata care marsaluieste. Nici nu termin bine gandul, ca ma simt luata pe sus si ridicata, in timp ce o voce imi spune:
- Stephanie, am nevoie de tine ca sa salvam orasul. Astazi am nevoie de tine!
Pana sa ma dezemeticesc sunt deja sus, pe un acoperis de cladire. Bratele care ma tineau de mijloc si-au slabit stransoarea, iar chipul din spatele vocii s-a lasat descoperit. Ma rog, e mult spus ca s-a lasat descoperit, caci el este de-a dreptul acoperit de... masca lui SpiderMan! Mi-a stat inima.
- Peter? Spider Man? Ce..ce cauti tu..cum ai ajuns..ce..aaaa...
- Da, da, eu sunt! Sa lasam explicatiile pentru mai tarziu. Nu am timp acum. 
- Bine, dar.... Ce..cum ai putea tu sa ai nevoie de mine? Eu sunt o femeie normala, nu am nicio superputere, nu vad cum te-as putea ajuta?
- Tu chiar ai superputeri. Nu-ti dai seama. Chiar ai unele pe care le-am putea folosi ca sa salvam oamenii de molima aceasta ce i-a cuprins. Caci este ca o molima... Te observ de ceva vreme. Tu ai inca treaza in tine copilaria. N-ai adormit-o de tot, n-ai alungat-o si inca te mai bucuri de ea. Nu avem timp de pierdut. Ai incredere in mine. Haide, trebuie sa invatam oamenii sa se bucure IAR de lucrurile marunte. Trebuie sa-i invatam sa rada. Trebuie sa-i invatam sa iasa din starea aceasta de transa, in care au fost aruncati noaptea trecuta!

Ma uit la ecranul tabletei pe care mi-o aseaza in fata Spider Man. Stirile prezinta multe cazuri disperate de oameni care, pierzandu-si bucuria, sunt pe cale sa provoace acte oribile. Sa-si faca rau lor si altora. 
-Sa incepem acum, te te vei duce aici! Vezi, un grup de corporatisti sunt pe acoperisul unei cladiri si se indreapta, fara ca macar sa-si dea seama ce fac, catre marginea lui. Se vor arunca, vor cadea de acolo. Du-te! Opreste-i!

M-am descurcat destul de bine cu zburatul de pe o cladire pe alta, gratie panzei de paianjen pe care am reusit s-o intind. Am urcat cu succes pe geamurile din sticla. Bun, acum sunt in fata lor si..si cum, ma rog, as putea sa-i opresc?? 
Mi-am amintit ce mi-a spus "ceea ce te face diferit e exact ceea ce te face omul paianjen"...si m-am gandit...Ok, hai ca timpul mi-e scurt, ce ma face diferita?? Da, am inca spiritul ludic si bucuria lucrurilor marunte vii in mine. Sunt inca un copil, unul care se imbraca si merge la job zilnic, mimand bine responsabilitatile unui adult. Pot sa-mi folosesc aceasta superputere ca sa-i fac sa redevina si ei copii?? Ce fac copiii? Rad mult. Incalca reguli. (cu mare bucurie). Se prostesc. 
Ii infasor in plasa, dar asta e suficient doar pentru a amana momentul, ingreunand deplasarea. Nu pentru a-l schimba radical, nu pentru a schimba perceptia lor. Nu voi opri caderea in gol. Pentru a putea opri caderea, am nevoie sa-i fac sa rada, sa-i fac sa rada, sa..
Wow, stiu. Fac o mare trambulina din panza de paianjen (da, cea pe care am puterea s-o intind). Si...asa, legati cum sunt, ii las sa pice direct pe ea. Efectul de trambulina ii expediaza in sus, gravitatia ii trage in jos. Apoi iar in sus, iar in jos. Dupa cateva miscari din astea, ii vad cum incep sa se destinda, sa zambeasca. Dupa cateva minute rad in hohote si se distreaza. Si-au amintit una dintre bucuriile copilariei. Saritul pe pat, saritul pe trambuline. Hohotele de ras. Sunt salvati! 

Tableta cu stirile in direct, lasata de Peter la mine, transmite in continuare situatii ingrijoratoare. Sunt locuri unde este nevoie de mine. Primul pas a fost facut: am facut oamenii sa-si aduca aminte ca sunt copii, ca se mai pot bucura. Ma voi duce mai departe, acolo unde va fi nevoie de mine. 
Simt ca voi avea o zi plina. Caci multi, foarte multi adulti am vazut azi prinsi de aceasta molima. 

***
Seara vine. Inapoi pe tocuri si in hainele de birou, inapoi adult. Merg cu fiul meu catre casa. Nimic nu tradeaza cat de speciala mi-a fost ziua. Poate doar zambetul meu, usor enigmatic, atunci cand ma uit catre cer, incercand sa-l zaresc pe Spider Man. 
Pe el nu-l vad, dar al meu copil imi atrage atentia asupra unui mare panou din drumul nostru
-Ai vazut,  luna aceasta o sa vina in cinema “Omul-Păianjen: În lumea păianjenului”. Din 28 decembrie 2018, adica atunci cand suntem noi in vacanta. Putem sa mergem sa-l vedem! 
- Da? Nu stiam? Ne reintalnim cu Peter, asadar?
- Da, dar nu numai cu Peter. Apare un personaj nou, e un pusti, Miles Morales, asa, cam de anii mei, care va fi si el un om paianjen. De fapt vor fi mai multi oameni paianjen, din mai multe dimensiuni. Am vazut trailerul la afterschool, la un coleg, pe telefon.
Ramane putin pe ganduri, apoi:
- Mami, tu crezi ca oricine ar putea sa fie Omul Paianjen?
- Cred ca da... 
Si i-am zambit. 



Ceea ce v-am povestit vreau sa ramana intre noi. 
Cand veti merge sa vedeti filmul distribuit de Intercomfilm, in cinema, sa va amintiti ce v-am povestit. Si sa va ganditi care este superputerea voastra. Sigur, sigur veti gasi una!!! 
De aici pana la a face ceva pentru a o folosi, in binele celor din jurul voastru, este un singur pas. De multe ori un pas mic, foarte mic!!
Mergeti si daca nu sunteti copii. De fapt, mergeti mai ales daca nu va mai simtiti deloc copii: este un film pentru intreaga familie


Articol scris pentru SuperBlog 2018. Proba 26.
ULTIMA.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Si deodata...

Ati vazut Apocalypto ? E din 2006. L-am vazut atunci, cu sufletul la gura. Am dat de el, intr-una dintre noptile trecute, la un post tv. Si...