Povestea fluturelui verde.

Sfââââr-Sfââââr.

Anii '80. Un apartament cu 2 camere, intr-un bloc. In bucatarie, pe aragaz, pe unul dintre ochiuri, o cutie metalica, inchisa ermetic,  in care sfâraie ceva. Daca ii ridcam capacul (dar sa avem grija, caci frigeeee!) vedem niste seringi din sticla si metal si mai multe ace de dimensiuni diferite.

sursa: anuntul medical

Iesim din bucatarie si strabatem holul aceluiasi apartament. In cuier observam un halat alb, incheiat in nasturi. Asezat frumos pe un umeras. Are un singur buzunar, pe piept, iar pe marginea lui sunt cusute un nume de familie si initiala prenumelui.  

Din sufrageria, in care tocmai intram, auzim un plans mic si vaicareli. 
-Dar nu vreau injectieeeee!! Mami, te rog, nu vreau 'Nicilina, ca ma usturaaaa....
Vocea mica e a unei pustoaice negricioase, cu ochii mari si arzatori. De obicei au flacara in ei de la ghidusiile facute, de data aceasta ard de la febra. 
...
Am crescut cu un halat alb in casa, am crescut cu halate medicale in casa, am crescut cu seringi de sticla in casa. Si, desi ma jucam cu ele facandu-ma ca-mi tratez papusile bolnave, am ramas cu o teribila frica de seringi, de halate albe, de spitale. Din fericire pentru mine, in copilarie nu am avut de-a face cu spitalele. Singura mea legatura cu ele era mama, care venea mereu "de la munca" mirosind a spital. Mai am si cateva amintiri cu saloane urate, cu paturi metalice, cu vopsea alba pe pereti, cu albe halate, cu copii speriati. Le zaream, cu coada ochiului, cand eram in vizita la mama "la munca", si se deschidea vreo usa de la vreun salon. 
...

Zburam prin timp si strabatem cu viteza luminii aproximativ 35 ani. 
(Nu asa trec anii, fix cu viteza luminii??!?!?!?? )
Suntem intr-un spital din Bucuresti. Sectia pediatrie. O femeie si un baietel, intr-un salon. 
Daca ne uitam bine la ea, recunoastem ochii mari si arzatori. Recunoastem si frica din ei. Este fetita, devenita adult, devenita mama. Aceeasi ochi ii vedem si la pusti. Are 3 ani si jumatate. Tocmai a primit "botezul colectivitatii": o pneumonie venita la pachet cu o otita. 
Ochii lui ard de febra. Ochii ei ard de frica pentru el. Si de frica de ace, frica de spital, frica de halatul alb care anunta acele. El inca nu are frica de spital, caci nu stie ce-i acela: n-a mai fost bolnav, n-a fost niciodata internat, n-a avut niciodata de-a face cu acele. 
Dar e intr-un loc nou, necunoscut, iar acest lucru il sperie. Este intr-o camera straina, nu are covorul cu Planes, nu are posterul cu alfabetul vesel si colorat de pe peretele de acasa, nu are covorasul cu pista auto. Nu are nimic din culorile camerei lui. Doar alb si albastru de jur imprejur. 
Are febra foarte mare, starea fizica e una proasta, este marait si nu-i arde de nimic. Strange in mana masinuta cu care a plecat de acasa, una dintre cele cateva sute de masinute din camera lui. 
Bratele mamei si masinuta aceea sunt singurele care-i confera siguranta in acest loc.

Cand se deschide usa amandoi tresar. Este medicul care a venit sa-l consulte pentru a stabili tratamentul. Arunca o privire catre cei doi si zambeste. Ii vazuse masinuta din mana.
A inceput sa-i vorbeasca, l-a intrebat cum il cheama, cati ani are, ce jucarii ii plac cel mai mult. 
- Masssinile, a zis micutul sasait. 
- Ah, ce zici de cele de pe bluza mea? Ai vreuna preferata dintre ele? 
Baietelul, chiar si rapus de febra cum era, s-a inviorat brusc la vederea preferatelor lui. A vorbit despre cat de mult ii plac lui masinile, si-a ales masina preferata din desenele de pe halat, i-a spus ca-i plac si avioanele. 

Cat de mult au contat atat imprimeurile de pe bluza, cat si abordarea medicului, cred ca va imaginati. Fiind primul contact cu un spital era esential ca primul pas sa fie facut cu dreptul. Cu incredere, cu zambet, cu culoare.

A doua persoana, care a venit in salon, a fost asistenta ce urma sa-i puna branula pentru antibiotic. 
Putea sa fie dragalasenia intruchipata, mama pustiului tot moarta de frica era. Pentru ca venea partea aia cu ace. 
A intrat in salon, a zambit si a inceput sa vorbeasca si ea cu pustiul:
-Am auzit ca-ti plac masinile. Dar fluturii, fluturii din parc, iti plac? Ai prins vreodata un fluture? Ai vazut ce colorati sunt? Ai vrea sa ai unul doar al tau? Ce-ar fi daca unul dintre cei de aici, de pe bluza mea, ar putea zbura la tine pe mana. Uite, chiar cel verde. 

Copilul a privit cu umire cum fluturele si-a facut loc in bratul lui. L-a udat cu lacrimi, dar ele s-au oprit repede. 
Si-apoi o sa hranim fluturasul acesta, ca sa creasca si sa zboare de la mana ta, mai departe, intr-un parc, poate. - a mai zis ea, in timp ce dadea drumul lichidului din perfuzie.


Pic-Pic.
Picaturile au curs minute in sir. Unele dupa altele. Apoi pauza. Apoi altele.
Tic-Tac
Timpul s-a scurs. Minut dupa minut, ora dupa ora, zi dupa zi.
In timpul celor patru zile cat au stat acolo au fost vizitati de biciclete, buburuze, bufnite. 
Multitudine de bluze medicale cu imprimeuri. 
Intr-o lume ideala, sectiile pentru copii ale spitalelor ar trebui sa fie colorate. Cu haine, dar mai ales cu zambete si compasiune. Cu blandete. Cu vorbe si cu rabdare. 
De acest lucru ar trebui sa aibe medicii grija. Caci de tinute medicale, care sa aduca zambete pe chipul copiilor bolnavi, se ocupa eHalate, magazin online de costume medicale si echipamente de lucru.

Au trecut 4 ani. Uneori inca isi mai aminteste de fluturasul purtat in mana, pret de cateva zile. Si se mai uita prin parc, dupa fluturi, sa vada daca il gaseste si daca il recunoaste. 

Incercam, intotdeauna, sa pastram in amintire lucrurile frumoase.  Cautam, chiar si in intamplarile mai putin placute, partile frumoase. Si colorate. Cat mai colorate, asa cum le sta bine sa fie lucrurilor ce compun universul copilariei.

Articol bazat pe intamplari reale, readuse la lumina pentru SuperBlog 2018. Proba 16: Importanța ținutei cadrelor medicale în fața pacienților .