marți, 30 octombrie 2018

A fost odata o poveste. De Neadormit.

Primul meu blog a fost... un caiet dictando de 48 file. Scriam in el cu stiloul chinezesc cumparat de ai mei (la pachet cu niste cuvantari de-ale lui tovarsu', ca, deh, doar asa puteai sa pupi un stilou chinezesc). Eu aveam vreo 10 ani. El, caietul, avea un nume. Eu scriam... poezii. Eram in epoca de afirmare a creativitatii, mandra nevoie mare ca eram publicata si prin revistele literare ale orasului natal. 
Spun ca a fost blog, nu jurnal, pentru ca existau cativa oameni, dintre apropiati, care ma citeau. Care-mi comentau ce scriam. Care-mi faceau sugestii. Cu care aveam un dialog pe marginea articolelor mele.
Sigur, nu era ca si cum as fi avut un domeniu, dar cine credeti ca stia ce inseamna domeniu pe vremea aceea? 
(Intru lamurirea cititorilor care nu ma cunosc bine: eu aveam 10 ani in anul de gratie 1984!)

Usor-usor, talentele literare nu m-au mai chinuit, am transformat blogul-caiet intr-un jurnal. N-am mai aratat nimanui ce scriam. De citit, daca nu aveam grija pe unde-l ascund, ma citea tata. Era in mod clar cititorul meu fidel. Nu neaparat dorit de mine, dar in mod clar fidel!!

(Stiti cum sunt tatii de fete preadolescente? Hercule Poirot s-ar simti umilit in fata lor!)

La multi ani distanta, dorul de scris m-a apucat iar. De data aceasta, scosesem nasul afara din bezna comunismului, eram si noi in randul lumii. A se intelege ca aveam internet, aveam pc, aveam platforme de blogging. Si inspiratie cat cuprinde. Am deschis atelierul meu de povesti. Scriam ca apucata: poezie, proza scurta, povesti pentru copii, eram intr-o forma maxima. Cum inca nu serveam telefon cu internet, caci nu existau, scriam pe unde ma apuca, pe ce gaseam la indemana si transcriam "pe curat" acasa, pe blog. De aici i s-a tras numele: transcrieri. Motivele care m-au determinat sa il sterg sunt atat de pierdute in negura timpului, incat n-as mai putea sa le spun acum. Scrierile le-am salvat, le-am pastrat.


Al doilea blog s-a nascut din dragoste pentru calatorii. Intr-o zi in care seful meu mi-a semnat o cerere de concediu fara plata. Pentru 6 luni urma sa plec din Romania, sa fiu voluntar intr-o tara din America Centrala. Blogul urma sa fie jurnalul experientei mele, povestea povestilor mele, de acolo. A fost asa? N-a fost. O rasturnare de situatie din tara mi-e deturnat planurile si nu am mai plecat nicaieri. Cererea de concediu, semnata, o mai am si acum. Blogul a ramas. Pe wordpress, era ceva cu Zuzu si cu albastru. Nu, numele nu avea nicio legatura cu laptele, avea legatura cu zuza-caci asa ma alintau cativa prieteni in vremurile alea. Si cu albastru, care-i favorita favoritelor mele dintre culori. Zuza prinsa intre cer si ocean, cam asta era ideea. 

Desi n-am mai plecat, am pastrat blogul. Si am scris.Tot ce-mi trecea prin cap. Scriam pentru ca nu puteam sa imi imaginez viata mea fara sa scriu. Fara povesti. De fapt, mint, mi-o puteam imagina, dar era ceva mai saraca fara scris. Asa ca am transfromat blogul intr-un fel de, hm, mda, un fel de apendice al meu. Puteam sa traiesc si fara el, dar de ce sa-l scot daca nu ma doare? (ce plastic a sunat chestia aceasta!!)
Aveam cativa cititori constanti, eram trecuta pe blogurile lor la lista de blogul urmarite. Aveam si cititori care ajungeau la mine pe blog in urma cautarilor pe Google. Nimic spectaculos.

A suferit tot felul de modificari bloguletul acela, pe care am scris pret de 6 ani. Ultima, majora, a fost atunci cand am devenit mama. Si cand am inceput sa scriu pe blog despre acest lucru. Copil, emotii, sentimente, ganduri, frici, sfaturi, de toate pentru toti, in esenta un talmes balmes. Dar un talmes balmes care mie mi-a ramas lipit de suflet pentru ca este singura reflectare a acelei perioade de creieri franjuri si furtuni hormonale. 


Pe blogspot, aici, unde sunt acum, m-am mutat in 2013. Am adus cateva din articolele de pe vechiul blog, am continuat sa scriu despre copil, despre mine, despre noi. L-am vrut jurnalul copilariei lui A. 

Desi am avut cateva tentative sa cumpar un domeniu web .ro  nu am facut-o inca. 

De ce Povesti_de_Neadormit?

Uneori, seara, inainte de culcare, eu si fiul meu aveam un joc.
El imi spunea un cuvant sau doua si eu trebuia sa construiesc o poveste, in jurul acelor cuvinte. 
Intr-o seara, dupa ce i-am incheiat povestea inventata a mai vrut una. Mi-a mai dat un cuvant. I-am mai inventat una. Dupa cum poate banuiti nici aceasta nu a fost ultima, el a mai vrut una.. Doar ca eram si eu rupta de somn si era si destul de tarziu pentru el. Asadar i-am explicat ca va trebui sa ne oprim in seara aceea.
Iar el a exclamat "Mami, dar nu ma pot abtine. Tu inventezi asa de frumos, iar povestile tale sunt atat de frumoase incat eu nu pot sa adorm pe ele. Eu cred ca tu spui povesti de neadormit!"

Asa i-a ramas numele.

De neadormit sau nu, nu stiu. Dar stiu ca da, acest blog este casa povestilor mele. Cele pe care simt nevoia sa le spun. Uneori o fac mai bine, alteori mai putin bine. Dar cand cuvintele nu se vor tacute, trec pe aici, le asez, apoi merg mai departe. 


Articol scris pentru SuperBlog 2018. Proba 11: Cum ti-ai inceput aventura in blogosfera.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Din Kalahari, cu drag.

Este vineri seara. Imi propusesem sa ies cu niste prieteni, dar mi-a fost atat de frig azi incat nu am niciun chef sa mai scot nasul din cas...