Am uitat sa ma aplec cu grija catre inauntrul meu, sa ma uit intr-acolo, controbaind prin cotloane de suflet. Am uitat sa imi mai dau timp sa ma tin in brate. Eu pe mine.
Si n-am chef sa uit astea toate.
N-am chef sa ma trezesc, intr-o dimineata, ca imi beau cafeaua cu o straina, eu mie devenita.
Ma gandeam la astea toate, in dimineata aceasta inca noapte.
O cana tinuta intre palme. Cafea. Neagra. Mare. Intreaga. Mirosul ei aspru imi place.
Biscuitii Ginger din Ikea, inmuiati lent, unul cate unul, in cafea. Gust usor intepator, usor dulce.
Ochii agatati de luna pe care camera telefonului meu nu e in stare sa o (sur)prinda cum ar merita.
 |
| 5 a.m. |
Niste pescarusi, deranjati de cine stie ce, zboara cu strigat, dintr-un colt de cer catre alt colt de cer.
Ai crede ca am cerul meu, doar pentru mine. Ca el este doar bucata aceasta care sta atarnata intre blocurile ce-o marginesc. Si, de fapt, la ora aceasta atat de devreme (unora atat de tarzie), chiar este doar cerul meu, chiar este doar o bucata intre niste blocurile care-l taie si-l opresc privirii.
Doar ca acolo unde privirea se opreste, acolo unde ea nu mai poate sa patrunda, abia de acolo incepe povestea. De abia daca vezi dincolo de ele, de marginile lui, de-abia atunci poti sa intelegi.
Ca e cazul sa ma mai scriu, sa ma mai povestesc, sa ma mai uit adanc in mine.
Respira. Respira. Respira.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu