duminică, 10 martie 2019

Va rugam nu trantiti usa!

Stau pe o banca in parcul dintre blocuri. E o zi frumoasa de primavara, aproape vara - daca e sa ne luam dupa gradele din termometre. Asa ca am iesit la aer, ca o gaza care abia astepta sa dea soarele. Copilul isi vede de joaca lui cu gasca de amici, iar eu incerc sa citesc ceva dintr-o carte. Povestea ei ma prinde, ma scufund in ea, doar din cand in cand mai ridic nasul ca sa verific pe unde se afla kiddo. E aproape liniste (da, chiotele copiilor nu le mai aud de cand il am pe-al meu, ele au devenit cumva zgomot de fond usor de ignorat). 
Asta pana cand niste zgomote, care ar trezi pe orcine din somn (ca sa nu zic din morti), incep sa se auda chiar din spatele meu. Nici macar nu trebuie sa intorc capul caci stiu ca e vecinul meu. Vecinul meu cu masina lui obosita, vecinul meu "simpatic" care imi da in fiecare dimineata desteptarea. Vecinul meu pentru care as vrea sa pun afis pe scara, sa facem cheta, sa-i rezolvam problema cu motorul masinii, ca sa am si eu dimineti linistite. Sau macar dupa amieze de duminica, asa cum e aceasta. 
Cand, intr-un final, zgomotele se opresc, pot rasufla usurata. A pornit. Va pleca. Pot rasufla, dar nu si respira, pentru ca la pornirea motorului masina vecinului a tusit un mare nor de noxe. Direct in nasul meu. Asa ca imi var nasul in esarfa (macar aia miroase a parfum) pana pleaca norul.

M-a scos din povestea cartii, nu mai reusesc sa intru in ea, asa ca..ma apuc sa scriu. Pentru SuperBlog. Caci daca nu acum, atunci cand? 

Ma uit la copiii din parc si ma gandesc ca ei au sanse sa traiasca in alta lume..peste zece, douazeci de ani. Poate chiar mai repede, daca vom fi destul de inteligenti incat sa imbratisam conceptul de e-Mobility. 
Daca ma gandesc bine si eu am sanse.

Acum un an, cand cladirea unde este sediul firmei in care lucrez a devenit green, au aparut in curte niste oameni care montau niste "chestii". Nu mi-era foarte clar ce sunt, faceam tot felul de glumite cu colegii mei de birou, pana cand ne-am prins ca sunt statii de incarcare. Nu, nu pentru laptopurile workaholicilor mei de colegi (unii), ci pentru masini electrice. 
La scurt timp, am vazut acelasi lucru si la Mega-ul de langa noi. Mi-a atras atentia al meu copil, pasionat de masini si de tot ce inseamna tehnologie. Cand mi-a spus "eu voi conduce o astfel de masina cand voi fi mare", am zambit. Mai intai sceptica, apoi mi-am dat voie sa visez. Tot el a vrut sa facem un drive test, asa ca am luat legatura cu departamentul de vanzari auto de la Auto Schunn si am facut programare pentru acest test drive, chiar cand faceau 25 de ani de activitate. Din spate, unde era copilul, auzeam doar wow-uri si mama, ce tare e. Si cam asta imi venea si mie sa spun.

Rememorand aceste momente, amintindu-mi si de campurile cu eoliene de la Corbu, mijesc ochii si ma las purtata pe aripi de vis. Dimineata aceea de weekend in care ma trezesc (masina vecinului fi-va demult istorie) si merg sa-mi fac cafeaua. Deschid larg fereastra si respir in fata ei. Aer. Adica, pe bune, chiar aer curat. Si aud nu doar mierlele (pe care le aud si acum in fiecare dimineata, norocoasa fiind si locuind langa Delta Vacaresti), ci o multime de alte pasari care ma fac sa imi amintesc de vizita mea in Rezervatia Naturala a Deltei Dunarii. Concertul diminetii, mai tare decat orice clasic. Si-n timp ce urechile sunt mangaiate de cantecele pasarilor, ochii se bucura sa vada ca blocurile de langa noi si-au pastrat culorile de dupa reabilitare. Ca nu au devenit acelasi monoton-uniform-deprimant gri. 
Si dupa cafea merg catre parcare, ma urc in masina si plec acolo unde mi-e sufletul. Spre mare. In parcare, cuminte, ma asteapta masina mea electrica, un Mercedes-Benz EQC.

Verific procentul de incarcare, e ok cat are, incarc la prima de pe autostrada. Caci sunt destule statii de incarcare pe drum. In oras nu o incarc mult, n-ar avea sens, din moment ce drumurile mi-s scurte. Iar acum voi face incarcare completa (ma tine 450 km, mai mult decat suficient). 
Ceea ce nu v-am spus (dar va spun acum) este ca mi-am facut o casa la Corbu. Vara de vara merg acolo, acum voi lua cu mine si niste prieteni carora le-am promis demult ca-i duc sa vada ce frumos si-au revenit fauna si flora din Delta. Caci de acolo, de la casa mea, ajungem rapid pana-n mijlocul rezervatiei. Masina e silentioasa, poluare zero, asa ca nu deranjam cu nimic.
Din fericire a disparut si "fauna" bipeda care-si facuse aparitia, prin 2018, in zona. Veneau cu niste masini zgomotoase, intrau cu tupeu pana pe plaja, bagau gratare al caror miros iti rapea sansa sa mai simti briza marii, iar muzica le urla din portbagaj.
Nu stiu cum se face dar, de cand societatea a trecut la e-Mobility, personajele de care va spun au disparut. Si-or fi gasit alta planeta pe care s-o polueze (inclusiv fonic!), desi eu sper ca nu...
De atunci pot sta complet linistita in coltisorul meu de Rai, in nisipul alb, cu ochii mijiti  (poate chiar inchisi) cu mirosul marii in nari...
..Marea..
....miroase ciudat marea..
....stiu de undeva mirosul acesta..
De unde stiu mirosul acesta..?
Un troncanit...o usa trantita..
Usa?!!? Pe plaja mea??!!! 
Vecinul, cu tot cu noxele lui, s-a intors. 
A parcat fericit si-a trantit usa. 

Maine este o noua zi.
Si fiecare zi noua ar putea sa fie un pas catre o societate e-Mobility. Catre o societate fara emisii de carbon. Si, de ce nu?, catre o societate mai civilizata! In care nu se trantesc usi in visele nimanui!!


Exercitiu de imaginatie (scris -partial- pe o banca in parc) pentru Spring SuperBlog 2019. Proba 2: Un viitor definit de e-Mobility











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Casa noua. Virtuala.

Unii dintre voi deja ati fost anuntati, ceilalti aflati acum. Ma mut in casa noua. Virtuala, desigur! Blog nou, platforma noua. Inca nu ...