duminică, 1 iulie 2018

Cea mai grea zi

De 8 ani cea mai grea zi din an a devenit 30 iunie. Este ziua in care Mama si-a oprit drumul prin lumea asta. 30 iunie 2010.
Avea 66 de ani.
Si, desi au trecut 8 ani, imi amintesc ziua aia cu lux de amanunte. De fapt, imi cam amintesc toate acele 6 luni, de la momentul in care i s-a pus diagnosticul pana cand drumul ei s-a oprit.
Dupa ce s-a dus, luni de zile visam in continuu drumurile la IOB, perfuziile cu citostatice, chipurile oamenilor bolnavi, vazuti cat mergeam cu ea acolo. Visam drumuri cu Salvarea. Visam blocaje in trafic, eu si ea in masina, neajungand la timp.. Visam cautarea unui loc de parcare in curtea IOB-ului, cat mai aproape de intrare, cand erau weekend-urile de tratament. Nopti la rand am visat ultima replica a medicului din ziua in care mi s-a spus ca nu mai au ce sa faca, din ziua in care au spus sa mergem acasa.. Privirea lui catre mine si vorbele care m-au ars pe dinauntru "va doresc multa tarie si sa va rugati sa ii cedeze inima inaintea plamanilor". Visam ca nu mai mergea aparatul de oxigen, de care era dependenta in ultimele zile acasa. Visam ca nu gaseam firma de la care il inchiriasem (undeva prin Calea Rahovei, de fapt, stiam al naibii de bine unde era).
Si, cel mai greu vis dintre toate, era cel in care ii visam chipul ei. Privirea. Ultima respiratie.
Momentul ala in care am murit si eu, pe dinauntru, deodata cu ea.

Au trecut ani de atunci.
Am invatat sa traiesc fara ea, dar sunt zile in care imi lipseste cum nu pot exprima in vorbe.
Si nici nu vreau sa exprim!

La cativa ani distanta, pe 30 iunie 2013, Andrei a facut soc anafilactic si era sa-mi moara in brate.
Avea 1 an si jumatate.
Eram internati in spital, era seara, in salonul unde eram a intrat o asistenta care i-a pus perfuzie cu antibiotic. Stateam pe marginea patului, cu el in brate, prins de perfuzor. Plangea, plangeam si eu caci mi-era sufletul bucati. Il mangaiam pe fata, incercand sa-l linistesc, sa ma simta si mai mult langa el..cand mi-am dat seama ca fata lui nu mai era cea pe care o stiam. Simteam cum se umple de denivelari, era bezna in salon, am strigat la cealalta mama din salon sa cheme urgent asistenta si sa aprinda lumina.(Mada...ti-aduci aminte?!). Cand a aprins-o am simtit ca mor. A era plin de o eruptie oribila, fata ii era umflata, buzele vinete..Am stiut exact ce se intampla. I-am oprit perfuzia instant. Nu mai plangea, nu se mai misca...Am crezut ca...
Am mai murit o data.
Imi amintesc ca prin vis (cosmar) ca am alergat cu el in brate la lift, la terapie intensiva. Imi amintesc ca i-au facut dexa, ca m-au pus sa-i tin masca de oxigen pe fata, ca aparatele aratau un puls mic mic mic, ca blincaneau nshpe becuri pe monitor...
Si-mi amintesc si cand a deschis ochii si nu ma vedea si nu-mi recunostea vocea...
Nu stiu cat a durat totul. Probabil putin, dar mie mi s-au parut secole.

Au trecut ani si de atunci.
Seara aceea n-o s-o uit niciodata.
El, din fericire, era prea mic si nu si-o aduce aminte.


Da, 30 iunie, este o zi pe care as vrea sa o sar din calendar.
Sa ma culc pe 29 iunie si sa ma trezesc pe 1 iulie.
Pentru ca este ziua in care eu am murit de doua ori.
De cate ori poate sa moara un om???!!!???





2 comentarii:

  1. Absolut ca nu am cum sa uit acest moment..... Însă îmi amintesc de tine luptând cu asistentele, cu o doctorița începătoare... Etc... Iar ceea ce știu e ca tu ai fost f puternica, îngrozită dar puternica, și capabila de.a pune diagnosticul înaintea lor... Implorand sa se ia masuri în acea secunda nu după ce se conving și ei.

    RăspundețiȘtergere

Secretul unei zile.

Noaptea trecuta am avut o insomnie destul de lunga, am binevoit sa adorm doar spre dimineata, probabil maxim o ora. Dupa ce ca am dormit ext...