vineri, 29 septembrie 2017

Femeia, Oltcitul, Tv-ul si pastiluta roz de dupa.

Anul de gratie 2001. Parasesc jobul home office, in favoarea unuia pe sales B2B, intr-o firma care isi avea sediul la aprox 25 km de casa mea.. Mai exact aproape de Otopeni. Pentru cine nu stie sau nu isi aduce aminte, doresc sa spun ca de la Baneasa pana la podul Otopeni erau doua benzi pe sens, nu cate sunt acum; nu era niciun pod; nu exista nici Mallul din Baneasa, implicit nu existau prea multe mijloace de transport. Mai eaxct era unul singur: autobuzul 783, expressul ala care pleca de pe la Unirea si mergea pana la aeroportul Otopeni.

Asa ca..se cerea o masina. Urgent. Adica foarte urgent, caci pricepusem rapid ca a schimba nshpe mijloace de transport pana la munca nu e deloc visul vietii mele!!(luam un tramvai, apoi un metrou, apoi 783..Iara asta trecea din 15 in 15 minute, so..daca ratam la minut, dardaiam pana ma lua benga in statie la Piata Victoriei)
Am socotit eu ce-am socotit si am ajuns la concluzia ca tot ce imi pot permite este un Oltcit. Ca, nah, pe vremea aia eram fata mai desteapta ca acum si nu aveam credite, carduri de credit, etc. Si nici nu suportam ideea. De altfel, cred ca nici nu prea aparuse moda asta cu nshpe carduri credite/credite caci bancile nu intrasera in forta cu toate produsele lor smechere si imbarligatoare.:))
Asadar am cumparat un Oltcitache pentru fabuloasa suma de...300 usd :)
Acuma, nah, nu va imaginati ca m-am dus sa vad masini si sa decid singura ce imi cumpar, caci eram (si sunt!!) complet pe langa subiect. Evident ca am mers cu un mecanic, omul era -parca?- si proprietar de Oltcit (cum il chema oare..??!?!?!). Stiu ca isi avea un atelier auto si cred ca si casa pe undeva prin Colentina..(ohoo...de cate ori am batut eu drumul acela..in anii ce au urmat...)

Frumos. Era decembrie. Afara...nu, din fericire nu ningea linistit..desi, cine stie, poate ar fi fost bine...
Am mers la Udriste, am facut actele de vanzare cumparare...Si am luat-o frumos catre munca. Mandra posesoare a unui Oltcit alb. Era aproape ora pranzului, asa ca nu am mai avut mult de stat la birou. Abia asteptam sa ma car acasa, pentru ca aveam planuri mari in seara aia.
Cand termin munca imi sun o prietena si o adun de la munca ei (mai stii..A??:))))..) ca sa mergem impreuna sa imi cumpar si tv..(eram proaspat mutata..). Daca e bal, apoi bal sa fie!!:)
Ajungem la Unirea, cumpar si televizorul. Doar ca asta nu incapea in portbagaj, eu habar nu aveam sa rabatez bancheta (cred ca se rabateaza, nu??), il bag cu chiu cu vai pe bancheta din spate...(incercati sa va imaginati asta?? Stiti ca la Oltcitache sunt doua usi...si un tv din ala cu tub, ca in 2001, are ceva volum..Si eu, dupa cum ma stiti, am niste dimensiuni, ma rog, nu-s foarte mare si deloc solida...pe vremea aia cred ca eram la xs :)). Ma rog, am reusit!! FARA CUTIE. Aia nu intra din nicio pozitie:))
(nu ma credeti voi, dar..intr-o viata anterioara.. sigur am fost foooarte blonda..)
Si plecam catre zona unde stateam. O luam frumusel pe Calea Calarasi, eu happy, bagam picuiorul in pedala cam cat imi permitea noua achizitie. Cantam fericite in masina (sigur ca aveam si muzica, pai cum altfel!!??)...cand, deodata, izbucneste o flacara. In fata parbrizului. Adica in fata mea. In timp ce conduceam. Flacara, nu flacarica mica..bai, nene, foc!! Care tasnea de sub capota...care facea in masina un fum inecacios si negru..Am oprit instant, nu o sa uit veci pururi ca era aproape de Piata Muncii...Foarte aproape...
Creierul mi-era blanc. A. a zis ceva. Nu mai stiu ce, dar stiu ca a luat-o la picior catre Agip (era, pe atunci un Agip la Muncii) ca sa ceara un extinctor. Nu, eu nu aveam. Nici nu cred ca era legea asta pe atunci..iar mie nu-mi spusese nimeni ca Oltciturile ard asa frumos..
Masinile parcate de-a lungul strazii..cu botul spre bordura si cu portbagajele/rezervoarele catre strada, adica fix catre masina mea care ardea ca un foc de tabara.
Eu nu ma miscam de langa ea, cred ca imi iesisera ochii din cap uitandu-ma la...da, exact, la televizor!! Caci, nah, pricepusem ca masina s-a dus in ma-sa, chiar in ziua in care am cumparat-o, dar nu acceptam ideea ca si televizorul va avea aceeasi soarta...:))
Asa ca, in timp ce un nene urla la mine sa ma dau mai departe caci poate bubuie si o sa zboare bucati din mine..eu urlam la el ca pana nu scoate cineva tv-ul meu cel nou de pe bancheta din spate, eu nu ma misc de langa ea.
Cred ca am fost convingatoare (oare aveam fata de nebuna??), caci l-a scos.

Imi mai amintesc ca prin ceata ca...
-am plecat de langa ea
-cineva striga la mine (dintr-un balcon) sa o mut caci e fix in fundul masinii lui si nu vrea sa ii explodeze masina lui din cazua mea. Eu strigam la el ca-i dau cheile si n-are decat s-o mute el.
-A. a venit fara extinctor..aia din Agip nu i-au dat , cica erau pe inventar si nu puteau fi scoase din benzinarie:)))
-Cineva a chemat pompierii
-cineva arunca galeti cu apa pe capota si pe bord, altcineva urla la "primul cineva" sa nu mai arunce apa...
-un tramvai oprise si toti calatorii erau lipiti de geamuri...
...
La un moment dat, habar nu mai am cum, focul a fost oprit.
Usor- usor spectacolul s-a incheiat, oamenii au plecat pe la casele lor...
La un alt moment dat, muuuult mai tarziu, au aparut si pompierii.
Care au fluierat a paguba, au scris cateva hartii si mi-au spus "Sa va duceti la o biserica, poate va cititi un acatist" (da, asa ma gandeam si eu, ce-are ...cu prefectura?!)
A venit si mecanicul cu care o cumparasem...si i-am zis sa o ia la el, caci nici nu vreau sa imi amintesc ca as fi avut masina aia vreodata,,,
Si tatal prietenei cu care eram. Care ne-a imbarcat in masina lui pe amandoua. Cu TV cu tot, desigur:))

Ultimul lucru pe care mi-l aduc aminte este canapeaua de la ei de acasa, paharul cu ..ce era?whisky cred? Si un distonocalm. Roz. :)))
La vie en rose...cum altfel..:)

La cateva zile, intr-o frumoasa seara de vineri, in timp ce trageam niste haine pe mine sa ies printr-un club si tv-ul (cel salvat!) vorbea singur orin camera...am auzit "o masina a ars pe calea calarasi.." Era sa inghit rujul, caci am vazut imagini cu,ah,well,da,fix cu mine...si cu Oltcitache.
Le-au vazut si ai mei părinți, ocazie cu care au aflat si ei ce le-a pățit odrasla. Caci nu, ea.nu considerase ca e cazul sa ii anunțe...

(daca va intrebati ce s-a intamplat cu masina aia...dupa ce am depasit trauma:)) am vandut-o. Nu de alta , dar mi-am luat alt Olcit:)))..Da, stiu, nu ma lasam..)

joi, 28 septembrie 2017

Soferita Violeta (episodul 1). Sau..despre cum e sa fii femeie incepatoare la volan.

Imi amintea cineva, de curand, de o faza mai veche..adica e chiar veche de tot, daca ma gandesc si socotesc bine ca au trecut aproape douaj de ani de la ea.
Unul dintre lucrurile cu care ma mandresc acum, mai ales femeie fiind, este felul in care sofez. Desi exista si plangeri ca as fi cam smucita (si poate ca sunt..caci la sofat sunt mai baiat asa..de fel).
Asta nu inseamna ca am fost mereu asa.
Daca ar fi sa imi amintesc una dintre cel mai spectaculoase faze..ah,well, stiu la care m-as opri.
Eram prin 1999, primavara. Aveam carnet de câteva luni. Masina de job. Un Matiz albastru, simpatic si fasnet si, credeam eu, destul de ok pt ce aveam eu nevoie. Prima mea masina...
Lucram pentru o multinationala, eram unicul lor angajat din Romania, home office job, dacs stiti cam ce presupune asta. Marketing, PR, sef in Germania, coleg ungur care ma ajuta cand faceam seminarii prin tara. Eu cu marketingul si textele, el pe tehnic.
Si, iaca asa...intr-un frumos aprilie..ma trezesc ca avem de tinut doua prezentari, la o zi distanta una de alta. Una la Targu Mures, a doua in Timisoara.
Happy happy, joy joy.
Umplu eu, fericita, portbagajul mașinii cu tot felul de mteriale promoționale si hai la drum. Cine a avut Matiz, cine nu a avut dar a văzut vreodată un Matiz, stie ce usor se umple acel portbagaj.
Si purced la drum.
Rețineți,da?!, eram sofer abia de 4 luni...

Vreme frumosa in Bucuresti, soare, cald, primavara minunata. Eu cu gura pana la urechi. Muzică preferată in za car, eu cantam fericita.. Ce mai, jobul ideal.

Cand ma apropiam eu cu spor de Sighișoara..a inceput o mare ploaie. Dar din aia cu spume si bulbuci, cu tunete, cu fulgere, tot tacâmul.
Nuuuuuu...nu m-a speriat. Ranjeam inca fericita, caci daca ploua asa era semn ca venea vara, nu? Iar eu eram (si sunt) mare fan al anotimpului asta numit vara. In plus, drumul era liber, soarele (cat se mai ghicea din el de sub nori) se pregatea sa apuna, culori minunate pe cer... Poezie adevarata!
Ei...si cum conduceam eu asaaaa...cantand fericita..iata ca vine, nu, nu un sol de pace, cum ar zice poetul, ci un..CAL.
De fapt, ca sa respect adevarul istoric, nici nu am inteles exact ce se intampla.
Stiu doar ca am auzt o mare trosnitura, ca Matizul meu cel nou si dragut  s-a mutat pe contrasens (unde, din fericire pentru el, dar mai ales pentru mine, nu venea nimic), ca nu am mai controlat de nicio culoare volanul si ca, dupa ce doua picioare incopitate au trosnit masina in care ma aflam, ma priveam ochi in ochi cu un....cal.
Frumos calul...nah, ce sa zic. Picioare lungi, copite putermice, ochi expresivi. O..ceva..caruta parca..prinsa de el.
Motorul s-a oprit, desigur, pt ca asa se intampla cnd iei piciorul/picioarele de pe pedale..de pe toate pedalele!!!!...si ramai clipind tamp in mijlocul unei sosele.
Caci cam atat am fost in stare sa fac.

Bietul cal, frumos..ca doar v-am zis...era pe campul de langa sosea. Se speriase de un tunet sau de un fulger (cel putin asa mi-a explicat stăpânul lui, care a venit si se ținea cu mainile de cap vaitandu-se... Acu', nah, nici nu pricep de ce sa vaita, ca doar calu' era bine mersi...masina mea nu!!  Nici creierii mei, nu!)
Eu nu rationam prea bine. De fapt, eu nu mai rationam deloc. Imi bataiau genunchii si aveam stomacul ghem. Abia dupa câteva minute am vazut paguba: oglinda mea din dreapta atarna lesinata, prinsa in niste fire (da,mah, avea si Matizul oglinzi electrice,da?!?!)..iar usa din dreapta purta (cu mandrie as putea spune, caci parca se stramba la.mine, sfidatoare!) urme de copite.

Dupa ce a plecat calul (..cu tot cu stapan, desigur), dupa ce am bocit de mi-au sarit ochii din cap (nah, descarcare nervoasa, io asa ma manifest..), am facut ce ar fi facut orice om normal. (Ma rog, cam cat de normal mai poate sa fie in momente de genul ala..): m-am dat jos din mașină ca sa rezolv naibii problema oglinzii atarnator-bataitoare.
Asta insemnand ca am sunat un prieten(deh, femeie!!), am cautat-asa cum mi-a recomandat- trusa de scule...si am demontat oglinda.
Ah, desigur, trusa era sub toate bagajele din portbagaj(va amintiti ca v-am.zis ce minuscul este un portbagaj de Matiz?! Totusi..ce multe erau in el..). Asa ca, sub o ploaie in spume, cine scotea toate bagajele din portbagaj?? Injurand, desigur.
Mai exact, cine scotea bagajele din portbagaj, injurand, sub privirile si comentariile unor soldati care coborau si ei (Dumnezeu stie de ce acolo, de ce atunci!!??) dintr-un camion cu prelata?!?!
Tot raul spre bine: vazand ca ies flacari din mine,(desi, da, ploua in spume, ele.nu erau stinse nici macar de ploaia aia) baietii au sarit in ajutorul meu: mi-au demontat oglinda,mi-au bagat o punga (yeap!!!) in gauroiul lasat de ea si mi-au urat drum bun mai departe.
Probabil usor ironic, dar cui ii mai pasa?!?!
Ceea ce am si avut....o vreme..😂😂
-continuarea in episodul urmator-





luni, 25 septembrie 2017

Septembrie

Stati pe aproape caci..desi lipsesc mult de pe aici (normal, sunt ocupata cu traitul real si destul de pe repede inainte..) ma reinventez. In curand voi scrie altundeva, altfel, despre altele.
Pana atunci...update-urile din viata noastra sunt cam asa..
Weekend fara tableta.
Minunat. Joaca multa. Redescoperite jucarii si jocuri vechi, uitate, prafuite deja. Incantat. El. Si eu. Vorbit mult.

Weekend cu genunchi, coate, palme julite. Vinete si umflate. Eu, nu el. Am zburat de pe trotineta, m-am busit zdravan de asflat. Am fost deliciul unora de la o terasa..caci, desigur, asa cadere spectaculoasa nu puteam sa o fac fara public. Mda...  Genunchi varza. Cool, babe...visul vietii mele sa imi tarasc un picior.


Oboseli. De toamna.
Dezamagiri de toamna.
Ale mamei.
Oameni, neintamplari,intamplari.
Le depaseste ca,nah, majora si vaccinata.


Copilul a raspuns intrebarii "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" cu cel mai matur rapuns "nu stiu inca , deocamdata sunt inca mic. Dar..sigur eu stiu ca vreau sa ma fac tata normal" "Cum.adica?" "Adica atunci cand o sa am un copil cu femeia cu care o sa am un copil eu vreau sa fiu un tata care sta cu mama si cu copilul pe care il are." Sper sa nu uite pana se va face mare. Voi avea grija, atat cat stiu, atat cat pot, sa nu uite.

Mama nu a raspuns inca multor intrebari pe care le are. Dar isi raspunde. Si isi aseaza viata intr-o alta matca, una in care nu mai permite oricui sa o navaleasca. De altfel de aici si ideea de a scrie altfel, altcumva, altundeva.
Va fi o despartire grea, dar necesara.
Pentru ce scriu aici primesc cartoase, ba galbene, ba rosioare. Si mi s-a cam acrit de ele.
Va voi anunta pe unde voi scrie, pe cei stiuti ca vreti sa mai cititi ce scriu, in privat.
Dar..tineti cont ca voi scrie mai mult despre.mine decat despre Andrei...asa ca...sa ne recitim/reauzim cu bine. 🙂😏



joi, 14 septembrie 2017

Incantare si hlizeli in trafic

Stateam azi, cu Andrei, semiblocati in coloana luuuunga de masini catre Piata Sudului.
Pe langa noi trece un biciclist. De cand "probez" biciclete (eu, nu copilul!) am devenit mai atenta la cele pe care le vad pe strazi, in trafic. Doar ca..uitandu-ma la asta,m-a apucat rasul. La propriu. Era un ..pusti/nene..ca,nah, dupa spate nu am putut aprecia varsta..care avea nadragii muuult cazuti si ii iesea juma de fund cu tot cu chilotii aferenti din pantaloni.
Intrebata de kinder de ce rad, am avut pornirea sa nu ii raspund ce imi trecea prin cap, dar..in ultima secunda ..m-am razgandit.
-Ia uite, Andrei,cum ii vedem domnului ala chilotii cu model de tabla de sah..stii la ce ma gandeam..daca scoteam mana pe geam, in timp ce trecea si tzac, il agatam de elasticul de la chiloti..?
(Totul spus in timp ce radeam...pt ca,nah, asta sunt..eu am imagini cu ceea ce spun..intotdeauna..)
Copilul incepe sa rada si..
-Haaaaahaaaaa...mamiiiii...si ii trageam jos de pe el si..hahahaha...ii aruncam la Doner Kebab (?!?!?) direct pe masa lor de la bucatarie ca sa faca un buritos cu chiftelute si de toate in el!!
Si il denumeau buritos tabla de sah!!

PamPam.
(Nu, glumitzele noastre nu s-au oprit aici,dar eu ma opresc aici cu povestea)
..

miercuri, 13 septembrie 2017

Vara noastra


Desi inca e cald, desi la noi inca nu a inceput scoala—caci mai are pana face 6-, ma incearca asa un sentiment de vara-i gata…s-a dus si asta..
Ma incearca si impresia unui inceput, ca de septembrie...caci cumva in sufletul meu septembrie ramane o luna a inceputurilor.
Dar cate sa mai incep, cate oare as mai putea sa tot incep?? oricat de iubitoare de inceputuri as fi eu…?
In general nu stau sa ma uit prea mult in spate, pe de o parte pentru ca n-am timp de privit in urma, pe de alta parte pt ca si daca privesc nu am ce sa schimb, dar..daaaaar… de data asta arunc un ochi (bine, hai, pe-amandoiJ) peste umar catre vara noastra.
A fost o vara pe repede inainte, cu mici pauze de respiro. Parca abia a inceput ca s-a si terminat..
Am calatorit in vara asta cat as fi vrut? Nu, categoric nu! Doua luni n-am avut carnet, asadar mobilitatea mea/noastra a avut mult de suferit.
M-am trezit prea tarziu ca sa plec cu gasca de prieteni familisti in Grecia, asa ca n-am ajuns nici anul asta pe acolo. M-am amarat nitel, dar mi-a trecut si am mers mai departe caci, nah, mai sunt si lucruri care nu ies ..
Asa ca la mare am mers tot aici, Aura ne astepta in 2 Mai. Doua mame cu doi copii apropiati ca varsta. Care s-au jucat, s-au certat, s-au impacat, s-au imbratisat, s-au altoit… ma rog, cam tot ce fac doi baieti pe la anii lor… (unul putin peste 6, altul putin sub 6). Si a fost frumos, chiar daca jumatate din perioada a fost mai rece decat mi-as fi dorit, macar nu ne-a plouat deloc. Iunie fiind, locul era inca neinvadat total, asa ca am baut cafele  si am mancat adesea la Micul Golf cu Cesaria Evora in surdina sau cu cate-un Stan Getz, am stat la povesti cu Samir -cel cu taraba lui cu inele si bijuuri de toate felurile, am mancat peste, am ras, am privit mult cerul, ne-am impuscat cu pistoalele de apa, am cules pietre si scoici si cochilii de melci si am vazut pasari ciudate…
Apoi, prin august, Andrei a avut o premiera. Tabara. 6 zile. Oratia. (voi scrie separat despre asta).
Recunosc ca sunt tare mandra de el. Fara falsa modestie sunt mandra si de mine J
De el pt ca s-a adaptat rapid, i-a placut, s-a intors parca mai mare, cu achizitii noi, ceva mai baietel decat plecase… Ceea ce imi confirma ideea ca vine un moment cand o mica-mare independenta (depinde de copil care e gradul) este de bun augur pt el. Ii da incredere in el. N-a povestiti el prea multe, isi mai aminteste din senin cate-o chestie pe care mi-o spune (si a trecut aproape o luna de cand s-a terminat tabara..), dar l-am simtit bine. Cand vorbeam cu el, cand il vedeam in pozele de acolo (caci il vedeam in timp real J ), cand l-am luat.
De mine pt ca am avut incredere in el si am crezut in instinctele mele ca va fi ok.. Pt ca n-am cedat celor care imi spuneau “e prea mic” “e prea devreme sa mearga in tabara” “dar de ce vrei sa-l trimiti acolo?” (simt nevoia sa mentionez ca NU l-am “trimis”, ci am discutat cu el despre tabara, i-am explicat ce-i aia, i-am spus ca e tabara de creatie (pt ca asa fost), ca va sta fara mine/noi, ca vor fi niste nopti intr-un dormitor cu mai multi baieti (ca la gradi –caci doar si acolo doarme la gramada cu alti copii), ca.. ca..ca..ca..si l-am lasat sa aleaga. L-am intrebat daca el crede ca i-ar placea asa experienta. Si asta am facut-o din aprilie/mai, iar pana in august, cand a fost tabara, i-am mai amintit din cand in cand, intrebadu-l mereu daca sigur vrea, daca a ramas hotarat sa mearga). Am avut incredere foarte mare si in Carmen, pe care am simtit-o mereu un om super fain si, desi habar n-aveam ce vor face copiii acolo, eram convinsa ca va avea atatea chestii misto pt ei ca nu vor apuca sa se plictiseasca si/sau sa ii apuce dorurile de casa.
Am stat linistita. Mi-a placut de mine ca am stat linistita, penter ca mereu mi-am promis mie insami ca nu-l voi tine legat de fusta mea, ca vreau sa cresc un baiat independent (repet, direct proportional cu varsta si cu dorinta lui de desprindere..fara fortaje, caci in ele nu cred si n-am crezut never). Da, mi-a fost dor. Da, abia asteptam cele 2 minute cat vorbea cu mine la telefon, seara. (atat!!) Sigur, linsitea asta a venit cu siguranta si din faptul ca a avut Carmen grija sa faca grup wapp pt paritnii copiilor din tabara. Am avut poze cu ei/el si cu ce faceau nonstop. Il vedeam ba pe perete de escalada, ba pictand, ba dormind, ba pe tiroliana, ba pe trasee din cpaci, ba la masa..cum spuneam. Adica..am fost permanent informati. Nebun sa fii sa nu stai calm in conditiile astea!
Desi pe repede inainte, cum am mai spus, din alt punct de vedere a fost o vara destul de relaxata, pt ca a fost poate prima vara in care, cu exceptia trezitului de dimineata(pe care nu l-am putut fenta din moment ce vara toata Andrei a mers la gradi si eu la munca..), n-am tras nici de mine, nici de el sa “bifam” diverse. Le-am facut dupa cum au venit, dupa cum am avut chef, eu, el..  Atunci cand am avut chef. N- a avut chef sa iasa un weekend intreg din casa pt ca a dorit sa isi insire masinile si parcarile prin camera? Ah, ok…in timpul ala eu am luat o carte si-am citit. Sau am gatit. Sau am calcat. Sau am stat cu ochii-n tavan, daca asa am avut chef. Desigur, cat ma “lasa”. A avut momente cand dorea sa se joace singur, a avut momente in care a fost foarte demanding si nu facea nimic fara mine. Le-am primit pe toate asa cum au venit, am incercat sa fiu langa el cand m-a cerut sau sa-i las spatiul necesar (nu doar fizic) cand a avut nevoie de el. Ne-am certat uneori. Ne-am impacat intotdeauna relativ rapid. A plans uneori. Am plans uneori. El de nervi si de frustrare ca nu-i fac pe plac cu diverse; eu de frustrare ca nu-mi iese mereu sa fiu calma cu el. Caci nu, nu-mi iese, desi mi-as dori. Dar ne-am luat des in brate. Si poate ca asta e mai important decat orice.
Per total a fost o vara misto. Am facut lucruri impreuna, am facut si lucruri separat. Am avut weekenduri impreuna, a avut si weekenduri cu tatal lui. Am avut vacanta impreuna, am avut si vacanta separat. Prima mea vacanta fara el.
As mai vrea sa fie vara? Poate. Sau poate ca atat e destul. Nu mai am prea mult concediu, siiiiii….cum vara fara vacanta parca n-are farmec (pt mine)…poate e mai bine ca se termina/ s-a terminat..
Oricum .. daca ma gandesc ca anul trecut am tras juma’ de vara cu enteroviroze, apoi m-a apucat vandut/cumparat/renovat locuinta, apoi a venit toamna cu gradi si cu viroze/pneumonii/etc …ooooohooooo..pai vara asta a fost chiar parfum de roze. J  Asa.. chiar si fara permis, intr-un oras care fierbea/se topea la 45 grade J

Evadarile mele

De Allende m-am indragostit in 2007, cand am dat cu nasul de "Tara mea inventata". Cum eram in etapa in care ma pregateam sa ma ca...