Sunt indragostita pana peste urechi...

Zilele par una singura lunga si foarte plina de de toate. Frumoasa, dar plina. Facem de toate, am vazut avioanele la Baneasa, am mers la piese de teatru si la festivaluri pentru copii, am mers in parcuri la plimbari cu troti sau la locuri de joaca, am mers in librarii, am alergat, ne-am jucat, ne-am mai si certat-suparat..c-asa-i in viata :)
Se bucura intens, se supara intens, traieste intens tot..iar eu ma trezesc uitandu-ma la el si realizand ca e tot mai baietel.. Apar intrebari noi, preocupari noi, isi schimba mersul, isi schimba atitudinea, isi schimba "textele". Vrea tot mai mult sa se joace cu copiii, are si niste preferinte, are prieteni, orice-o insemna prietenie la varsta lui. Suntem si in faza de ce-urilor...dialogul acestei dimineti a sunat cam asa:
-Mami, sa dai jos bratara asta de la mana,
-Andrei, o sa o las la mana pentru ca-mi place. (e o bratara din argint pe care o port mereu, nu dispare nici la somn, o am de la ziua mea de anul trecut..)
-De ce iti place?
-Pentru ca mi se pare frumoasa? Tie cum ti se pare?
-De ce ti se pare frumoasa?
-Poate pentru ca este din argint si mie imi place argintul?
-De ce e facuta din argint?
-Pentru ca asa au ales oamenii aia care-au facut-o si eu ma bucur ca au ales argintul.
-De ce au ales argintul? De ce e frumos argintul?
....
etc-etc...
Recunosc, pana la urma i-am mutat atentia pe alt subiect, caci ajunsesem la de ce-uri la care nu mai aveam ce sa spun...
S-a prins si mi-a zis:
-De ce nu mai vorbim despre bratara? Mie imi place sa intreb de ce de ce!!! si a inceput sa rada...
(V-am mai zis ca are simtul umorului, nu?!)

..
Vrea sa descopere tot, se cocoata pe toate structurile de la locurile de joaca, prin toate plasele, pe toate podurile leganatoare.. Poate, vrea sa arate ca poate, dupa cat de concentrat si atent este cred ca vrea sa-si arate mai ales lui insusi ca poate.. Ce fac copiii, vrea si el sa faca, uneori reuseste, alteori trebuie sa i se explice ca baietelul ala are 7 ani si de aceea acela poate urca acolo, iar el, Andrei, nu prea reuseste...Uneori am inima cat un purice cand il vad, dar zambesc si-i spun ca poate si ca e ok chiar si-atunci. Mai ales atunci!
..
Pe cat de independent devine, pe atat de inca-lipit de mine este. Si cred ca e "normal" si e foarte bine, are nevoie poate mai mult ca altadata sa ma simta alaturi de el, sa-l sustin, sa-l incurajez...Cand il supara ceva vine la mine si vrea in brate, si-l iau in brate, si-l pup si-i spun ca-l iubesc si, Doamne cat il mai iubesc!!! Vreau sa stie ca sunt mereu acolo, pentru el. Vreau sa stie ca voi fi mereu acolo, pentru el. Si cand ma supara si-l mai cert am grija sa-i spun ca il iubesc chiar daca ma mai supar sau ma enervez pe el sau pe mine ca nu-mi iese sa fiu zen nonstop. Caci mi se pare important (pt el) sa stie. Ca, da, sunt si eu om, da, ma mai enervez, da, uneori ridic tonul la el (perfectii sa dea cu pietre, I don't care!), da, uneori il cert (poate prea des de cand m-a ajuns oboseala...v-am mai zis ca abia astept vacanta??!??), dar asta nu inseamna ca nu mor de dragul lui, no matter what!!!
Cum altfel?!!!??!!!


Comentarii