one moment in time

De dimineata imi arata Andrei (mare) foto din maternitate. Cu puiul nostru, cu mine, cu noi parintii-doi. Si nu-mi vine sa cred ca Andrei-baietelul de azi era ghemotocul ala mic-mic.

Si ma buseste si rasul...cine-ar fi crezut, acum cativa ani, ca voi ajunge sa-mi schimb asa de radical viata, prioritatile, gandurile, sufletul? Cine-ar fi crezut ca o mogaldeata mica-mica o sa rastoarne totul in viata mea? Eu una..nu as fi crezut...

Am fost o femeie care nu si-a pus multe intrebari cat era insarcinata despre cum va fi baietelul ei. Am fost o femeie insarcinata care, dupa ce-a stiut ca bebe e ok (adica dupa amnio), s-a relaxat complet. Mi-am vazut de vacante, de carti, de filme, de muzici, de gim, de tot ce era frumos in viata mea. Nu m-am gandit prea mult nici la cum voi fi eu ca mama. Stiam ca ma voi descurca cumva...ca va fi ceva instinctual si in instinctele mele chiar am mare incredere. Fizic- eram sigura ca va semana cu Andrei. Asa ca, atunci cand l-am vazut prima oara pe cel mic, nu am fost mirata ca era leit tati:). Si nici nu m-a deranjat vreodata nici cat negru sub unghie ca nu are nimic de la mine.. Asa era atunci...acum incepe sa mai semene si cu mine..unii spun ca putin, altii ca mult.. Dar asta chiar nu conteaza..zau... In continuare sunt zile in care ma uit la ei si ma apuca rasul de cat de identici poa' sa fie:)). Cel mai misto este cand nu se stiu priviti, cand fac cate-o chestie impreuna si nu stiu ca ma uit la ei, atunci e super tare sa-i observ cum sunt unul si-acelasi in varianta mic si mare. Mi se umple sufletul, jur! :)
Dupa ce-am nascut si mi-au pus imediat mogaldeata pe piept, sa-l pup, am avut asa o strangere de inima..daca n-o sa stiu? Daca..daca...daca...Si-am plans. Acolo, in sala aia de operatie, cu copilul meu pe piept..am plans. Poate ca a fost furtuna hormonala care clar era in plina desfasurare, poate ca a fost fericirea ca am nascut un copil sanatos dupa emotiile din ultima luna si dupa emotiile unei nasteri premature, poate ca am plans de frica aia ca..Doamne, daca nu o sa...???
Dar indoiala asta a durat fix cat am stat la terapie intensiva, fix pana cand mi-am vazut prima oara pruncul..la sectia de bebelusi prematuri, acolo unde fusese "campat" imediat dupa nastere. Atunci s-a intamplat ceva...a fost un clic undeva in mintea-sufletul-inima mea...care m-a facut sa inteleg ca totul va fi ok! Momentul ala in care am ajuns acolo si mi-am vazut baietelul plangand si strangandu-se ghem...cand m-am umplut de..???...(furie, frustrare, neputinta????) si-am gasit o asistenta careia i-am ordonat (jur!) sa-i dea sa manance (eu deja produceam hrana lui si i-o dadeau cu seringa, caci inca nu il primisem la supt, il mai tineau la lampa..) caci ii este foame si sa nu-l mai lase sa planga nicio clipa! Nu stiu ce fata aveam, nu stiu ce paream in stare sa fac, cert este ca aia s-a executat fara prea multe comentarii. A incercat sa spuna ca nu crede ca de foame plange, eu i-am spus raspicat ca STIU ca de aceea plange, asa ca...l-a hranit. Si-a tacut...Din ziua urmatoare mi l-au dat la san, din ziua urmatoare mi l-au dat in salon.
Cred ca voi tine minte toata viata mea acel moment ca fiind momentul in care am stiut ca nu m-am inselat, cand am stiut ca da, instinctele materne sunt la locul lor si functioneaza brici...Si am mai stiut ceva. Am stiut ca s-a trezit leoaica din mine si ca, pentru puiul acesta al meu, voi face tot ce sunt in stare sa ii fie bine. Ca pot sa mut muntii daca va fi nevoie.
Acela a fost momentul de calmare...Acela a fost momentul de inceput...Inceputul unei frumoase prietenii, ca sa parafrazez un film binecunoscut.

Atat pentru azi...Bonus o fotografie care mie mi-e tare-tare draga. Are cam un an vechime...dar mi-e la fel de draga ca atunci cand a fost realizata...