joi, 28 martie 2019

Gara (mea) mica

Oare noi ne alegem cartile pe care le citim sau ele ne aleg pe noi?
Este o intrebare pe care mi-am pus-o adesea, cand, in timp ce citeam o carte, simteam ca Ea (cartea) era exact ce imi trebuia in acel moment la vietii. In acea zi in care incepeam lectura.
Fie ca a fost vorba despre o carte care mi-a inlesnit fuga de realitate exact cand de acest lucru aveam nevoie; fie ca a fost vorba de o carte in care m-am pierdut pe mine pentru a ma regasi alta, mai bogata, la finalul ei; fie ca a fost vorba de o carte care ma facea sa ma intreb daca nu cumva eu am scris-o... candva... altcandva..poate intr-un vis...in fiecare carte citita am gasit ceva din povestea mea. Uneori mai veche, alteori mai noua, dar intotdeauna si a mea

Asa a fost si de aceasta data, cand am inceput sa citesc  „Într-o gară mică” romanul de debut apartinand scriitoarei  Sidonia Dragusanu.

Cand am deschis-o, eram intr-o gara. Nu intr-o gara mica, ba chiar intr-una foarte mare: Gara de Nord. Urma sa calatoresc aproape doua ore, iar aceasta carte urma sa fie prietena mea de drum. 
Undeva, in carte, se vorbeste despre o calatorie la Sinaia. Despre Sinaia. Destinatia calatoriei mele cu acest tren era Sinaia.
O CARTE INTR-UN TREN (sursa: arhiva personala)

Frumoase coincidente.
Sa le consideram coincidente?


Altcandva, intr-o alta gara

Stau pe o banca intr-o gara. Probabil ca suntem cu putin inainte de anul 2000. Gara este intr-un oras de provincie, nici mare, nici mic. Astept un tren ce urmeaza sa ma duca in orasul care m-a adoptat: Bucuresti. Ma plictisesc. Ma plictisesc teribil. 
Nu sunt multi oameni care pleaca in aceasta duminica spre capitala. Totusi, printre ei, vad un prieten si asta ma bucura. Ii fac semn cu mana, ne salutam, aflam cu bucurie ca avem locuri in acelasi vagon. Drumul dintre gara mica si orasul cu gara cea mare il parcugem stand pe culoar, povestind, razand.
Ma simt bine cu el: vorbesc mult, gesticulez, rad zgomotos. 
Ii zic ceva despre facultatea terminata, despre casatoria mea. El imi zice si el, la randul lui, lucrurile lui importante.
Ma uit la el si ma gandesc ca este incredibil ca sunt atat de ralaxata.

Flashback
Ce mica eram cand am remarcat acest baiat (pe atunci). Nu stiu exact ce m-a facut sa ma simt atat de atrasa de el, in mod clar nu era nimic indecent, nicio traire cu tenta sexuala. Caci aveam putini ani. El cu 4 ani mai mare. Ne invarteam intr-un cerc comun. Nici nu e greu intr-un oras relativ mic, al anilor '80. 
Eram atat de indragostita de el! Si atat de paralizata de prezenta lui de cate ori ne ajungeam unul in preajma altuia!
Nu puteam spune nimanui ce simt. Nu stiam spune. Pentru prima oara in viata mea, eu cea exuberanta si extrovertita, eram incapabila sa vorbesc despre un subiect!
Notam in jurnal, ca o Luiza autentica, matura si serioasa, ceea ce nu puteam spune nimanui. In restul timpului eram aceeasi Dudu, naiva, expansiva, vorbareata. 
JURNAL. (sursa: arhiva personala.)

Avantajul oraselor mici este ca te intalnesti des cu oamenii. Ne vedeam des, iar cand nu ne vedeam "asteptam a doua zi, sa-l vad iar pe Petru" ("Intr-o gara mica") si speram sa inteleaga. Sa inteleaga si sa ma aleaga. 
Traiam asteptand.
Eram pe culmile extazului la fiecare gest care imi parea in favoarea mea. Eram pe culmile disperarii la fiecare gest care spunea ca nici nu ma observa.
Eram atat de mica, atat de naiva, dar si atat de dramatica deopotriva..
Recitesc randuri din jurnal si realizez ca eram convinsa ca "niciodata pe nimeni eu n-o sa mai..". Ce frumos este ca toti credem asta, asa, la 17-18 ani.
Viata vine sa ne dovedeasca altceva. Din fericire? Din pacate? 

Prezent. Anul de gratie 2019

Stau de vorba la telefon, pe WhatsApp, cu un prieten drag. 
Nu suntem foarte schimbati fata de intalnirea dintr-o gara, din anul 2000. Oricum, de atunci ne-am tot vazut, cand am putut, cand am avut timp. Cu pauze lungi, uneori ani intregi nu am mai stiut nimic unul despre altul, dar revederile au fost ca si cum nu ne-am vazut de o zi. Poate de doua. 

Gara mica a ramas departe. 
Orasul caruia ii apartinea acea gara- la fel.
Randurile mele, scrise intr-un jurnal, au ramas insiruite cuminti, cu cerneala albastra pe pagini albe candva- ingalbenite acum. Marturie. Pentru o prima si frumoasa iubire adolescentina.


Am mai iubit eu de-atunci? Oh, da! Sigur ca da!
Mai mult? Mai putin?
Nici mai mult, nici mai putin. Doar diferit!
Dar, de fiecare data, la fel de nebunesc de frumos!
Asa, cam ca intr-un roman al Sidoniei Dragusanu.

Amintiri scoase la lumina de Spring SuperBlog 2019. Proba 10: Relația de cuplu, între mitul literar și realitatea cotidiană


4 comentarii:

  1. "Nici mai mult, nici mai putin. Doar diferit!
    Dar, de fiecare data, la fel de nebunesc de frumos!"

    Cat de frumos! Ce imens este adevarul cuprins in doar cateva cuvinte! Si cat de minunata este povestea impartasita cu noi!

    Multumesc :)

    RăspundețiȘtergere
  2. La 18 ani iubirea are doar o alta culoare, la 25, la 35 ani alta. Dar esenta este aceeași, asa cum bine ai surprins. Mult succes!

    RăspundețiȘtergere

eu. eu. eu.

Ma puteti citi si pe blogul nou, mai exact aici . Nimic schimbat, doar inca o casa. Deh, imi place sa am mai multe 😊😉