luni, 9 noiembrie 2015

ganduri dezordonate

De cand s-a intamplat ...nu-mi pot lua gandul si sufletul de la nenorocirea de vineri noaptea. Functionez "normal" (orice-o insemna asta..) aparent... Imi fac treaba la munca, alerg pe la Administratia Financiara, pe la banci si-n alte locuri ca sa imi rezolv niste acte, ma joc cu copilul..pana la urma mi-am schimbat si masina...toate cele "normale". Si-n timp ce fac o chestie din asta absolut normala si banala, zdrang, ma paleste cate ceva din banala chestie pe care-o fac si ma trezesc ca, iar, mi se chirceste sufletul pe dinauntru si ma buseste plansul. Pentru ca, de cateva zile, de sambata incoace, orice as face imi revine ca un leit motiv "ei nu mai pot sa faca nimic din toate astea." Si apoi, imediat, "Doamne, ce-o fi in sufeltul parintilor acestor tineri!!?" si intrebarea asta vine cu durere de-a dreptul fizica si cu stomac facut ghem de cat de tare doare.

In timp ce-i faceam de mancare lui Andrei (intr-o seara cand el dormea) m-am trezit intrebandu-ma cate seri-nopti si-or fi petrecut si mamele lor facand ceea ce fac eu. Si-apoi..dupa multi ani..puii le-au crescut, au zburat, erau "pe picioarele lor", erau "bine"... Pana intr-o seara /noapte in care...n-au mai fost. Cum? Cum, Doamne, cum?? Sa primesti un telefon...sau nici macar..sa dai tu telefoane peste telefoane ca sa afli daca...Cum?? Cum e posibil? Cum??!!???

Cand eram in facultate (n-o sa uit asta niciodata!!), in anul 2, in sesiunea de vara, am mers (seara-noaptea) cu prietenii sa vedem un meci din campionat. La alti prieteni. Eu stateam in zona Vacaresti, ei pe la Dristor. Nu aveam mobile, nu aveam nici fix (nici la mine-acasa, nici la ei). Mama era in Bucuresti, cum a fost 5 ani de zile in fiecare sesiune a mea. S-a terminat meciul..ne-am lungit la povesti..nu ne-am prins cat s-a facut ora. Nu ne-am prins cum a trecut timpul, ori cat timp a trecut de la finalul meciului. Trecusera -probabil- vreo doua ore.. Era trecut de 1am, nu mai circula niciun tramvai/metrou..bani de taxi nu aveam... Am luat-o pe jos, 3-4 statii de tramvai, nici nu erau multe.. Am ajuns acasa..unde am gasit-o pe mama imbracata, gata sa iasa pe usa casei.
-Ce faci, mama? Unde plecai?
A zambit usor rusinata...draga mea Mama, care nu dorea sa deranjeze in vreun fel cu grija ei..si mi-a spus ca pleca pe jos pe drumul spre Dristor. Nu stia unde stateau prietenii la care vedeam meciul stia doar Dristor, dar nu mai putea sta in casa. Stia ca se terminase meciul, ca Romania pierduse si ca erau mari scandaluri pe strazi, oameni beti..si i-a fost FRICA. Sa nu patesc ceva. Ceva, orice. Nu avea nicio logica sa plece asa.."de-a lungul liniei de tramvai, caci oricum pe aici veneai"...se expunea inutil..n-am inteles atunci cum de i-a venit ideea asta.. Devenita eu insami mama, am inteles mult mai mult. Iar sambata...toata ziua de sambata mi-am amintit de Mama, cum era ea gata sa plece pe strada..numai pentru ca se gandea ca as putea pati ceva. Cum venea ea, la 1,50m ai ei sa ma salveze de posibilii golani care m-ar fi atacat. Draga de ea..ce spaima trebuie sa fii trait in noaptea aia...Iarta-ma, Mama, ca nu am inteles decat atat de tarziu..ce-a fost in sufletul tau...
Ei bine...Mama a avut noroc. Ea..eu..ca am ajuns intreaga acasa... In alte dati, cand ma stia in club si stateaaaaa pana pe la 2-3 am (cand veneam acasa) pe scaun in bucatarie sau la tv, asteptand sa auda cheia in usa ca sa poata sa doarma si ea. Niciodata nu imi reprosa, niciodata nu-mi spunea ca-i prea tarziu in noapte sau ca-i deja dimineata cand am ajuns..Dar nici nu putea sa doarma pana nu va stia in casa.

Mai apoi, nu mai stateam cu ei..aveam vreo 30 de ani deja si duminica, cand plecam din vizita de la ei, imi spunea mereu "dai un semn scurt cand ajungi acasa?". Il dadeam. Uneori uitam si-l dadeam la 10-15 minute dupa ce ajungeam..

Ingrijorarea asta care vine la pachet cu statutul de mama...
Si care nu cred ca dispare vreodata, indiferent cati ani are "copilul"..poate devenit adult..

Sa-l cresti 16 ani...21 de ani...28 de ani..si sa sfarseasca intr-un mod stupid, oribil, cred ca ti se strange carnea pe tine. Mai poti sa fii om dupa aceea? Mai poti sa mai traiesti?
Nu vreau, nu pot, nu stiu sa-mi imaginez...

Greu. Tare greu.
Gandurile mele au fost catre familiile lor..catre prietenii lor..catre ei, care...
Este unul dintre momentele in care mi-ar placea sa cred cu tarie ca exista ceva si dupa..dincolo..
Ca s-au intalnit acolo, toti, si ca..nu stiu..cumva le e bine..

O tampenie...sau nu..nu stiu..
Dar sper ca nu s-a terminat asa, aici, atunci...


p.s.
Acum ceva ani, nu foarte multi, cand eram intrebata "tu de ce nu vrei sa faci un copil" raspundeam (printre altele) "NU VREAU SA-L CRESC IN TARA ASTA!". Dar , jur!!!!, nicio secunda nu m-am gandit ca "tara asta" poate insemna ceea ce s-a intamplat in Colectiv. Niciodata nu m-am gandit ca "tara asta" poate insemna ceea ce s-a intamplat cu pruncii care au ars in maternitatea Giulesti.. Si lista ar putea sa continue..dar sa ma opresc la cele care m-au tulburat cel mai tare...

2 comentarii:

  1. Ai mare dreptate. Acum îmi șterg lacrima deoarece nici eu nu mă pot abține. Toma doarme lângă mine.E răcit. Și eu spun ca ma chinui dar ăsta e nimic pe lângă ce se poate.....Mă opresc. Pupici

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ....:(
      Da, Mihaela, e tare tare tare dureros...

      Ștergere