Chris Rea- Sala Palatului

Un barbat de 58 de ani, intr-un tricou banal, negru, in niste pantaloni obisnuiti. Un barbat de 58 ani, care-ar da clasa, prin felul in care arata, multora cu 30 ani mai tineri. Da, am fost sensibila si la felul in care-arata! Rar mi se-ntampla!
M-a facut bucati pe dinauntru, dar nu prin ceea ce va spuneam adineauri (ca arata in nu’s ce fel), ci prin ceea ce a adus asta seara cu el pe scena Salii Palatului. Am uitat sa fac poze, am uitat sa filmez!! Abia la plecare mi-am adus aminte ca-mi propusesem sa fac asta!
Omul asta nu canta la chitara. Omul asta are o relatie cu chitara (chitarele) lui. Omul asta face dragoste cu chitara lui. O strange in brate intr-un fel aparte, o atinge, o face sa vibreze la atingerile lui, sa scoata sunete… cand melancolice si tanguitoare, cand pline de energie ….. Omul asta se joaca efectiv cu ea, o provoaca, o dezmiarda, o alinta si..din cand in cand… impusca publicul cu ea. Si publicul se lasa impuscat. Cum sa nu te lasi impuscat de el… de ea…?
Are o tona de charisma si, in afara de charisma, are experienta celui care face de atata amar de vreme (si stie sa faca!) spectacol, are orgoliul celui care stie ca face bine ceea ce face. Am spus bine? Ma scuzati! Foarte bine!!!
Iar ceea ce scriu eu acum nu-i cronica de spectacol …e, mai degraba, o incercare de scoatere din mine a demonului sau a ingerului, cu care-am plecat pe dinauntru de la concertul Chris Rea.
Am vazut o Sala Palatului full, am simtit o energie electrizanta trimisa de pe scena direct in public. Un public fie mut, fie aplaudand masiv. Un public in picoare –catre final. Un public care, nu stiu daca stia piesele dinainte, dar care a plecat cucerit de Chris Rea.
Ma dor palmele si-mi vajaie capul, pentru ca am zburat foarte sus si acolo, sus, aerul e cam rarefiat… Si nu stiam ca pot sa zbor asa de sus.
A schimbat chitari, a topait pe scena, a plutit, a dansat- pentru ca, asa cum spunea “nu esti niciodata prea batran pentru a dansa”. A avut dialoguri imaginare adresate unei fete pe care-a intalnit-o pe strada- si ea era Julia, s-a jucat cu publicul. M-a incantat cu rock si cu bluess deopotriva, le-a alternat intr-un mare fel, fara pauze intre piese, trecand dintr-una intr-alta…
In spate un mare ecran, chitare suspendate; pe el si pe ceilalti 5 muzicieni (impecabili si ei!) jocuri de lumini.
Am respirat adanc sau am uitat sa respir pe “Come So Far, Yet Still So Far To Go”, “On The Beach”, „Josephine”, “Julia”, “Stainsby Girls”, “Easy Rider “, “I can’ wait for love”, “Somewhere Between Highway 61 & 49″, “Where The Blues Comes From”. Apoi un “The Road To Hell” intr-o lumina rosie, care navalea peste el dintr-un reflector coborat deasupra-i. Cu bis…cu “Let’s Dance”, la care sala era in picioare.
Am plecat cu greu de-acolo. Ma adun cu greu la un loc.
……………..
Ningea cand am iesit. Si-mi “canta” in cap Looking for the Summer!!! Inca-mi mai canta!